Invitat: Înaltpreasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie; (Transcrierea conferinței)

Data:14 octombrie 2011; Locaţia: Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.

00:01- La Iaşi am venit de trei ori până acum. Prima oară am venit la Iaşi în urmă cu opt ani, când îl însoţeam pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Hristodul, iar pe atunci era aici Mitropolit al Moldovei Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Atunci am cunoscut Iaşi-ul din afară, în mod exterior. Anul trecut, în toamnă, am venit aici pentru a urma drumul duhovnicesc al Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi, pe care îl iubesc foarte mult din cărţile pe care le-a scris şi citind viaţa lui. Anul acesta mi s-a dat posibilitatea să cunosc inima Iaşi-ului, viaţa lăuntrică a Iaşi-ului şi mă bucur foarte mult pentru acest lucru. Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan a vorbit despre părintele Zaharia şi într-adevăr, suntem fraţi duhovniceşti. Pe când eram student la Facultatea din Tesalonic, m-am ocupat de editarea operelor Sfântului Grigorie Palama, făcând parte din echipa de profesori care se ocupau de ediţia critică a operelor Sfântului Grigorie Palama.

02:04- Doream atunci să cunosc oameni care trăiesc învăţătura şi viaţa Sfântului Grigorie Palama. Îmi spuneam: „Dacă există o asemenea teologie ortodoxă, ea trebuie să fie vie. Unde este? Unde s-o găsesc?”. Şi aşa, în 1976 am mers la Essex ca să îl cunosc pe părintele Sofronie. Acolo l-am cunoscut pe părintele Zaharia. Pe atunci era simplu monah, iar eu eram preot, dar de atunci am legat o foarte strânsă prietenie şi continuăm să avem legături foarte strânse. Ne leagă în primul rând teologia şi persoana părintelui Sofronie. Şi am văzut la Cuviosul Sofronie cum teologia Sfântului Grigorie Palama este trăită în practică.

03:30- Astăzi vă voi vorbi despre teologia empirică, potrivit învăţăturii Părintelui Ioannis Romanidis. După cum ştim toţi teologii, teologia este viaţa şi glasul Bisericii. În fapt, în realitate, teologia este descoperirea lui Dumnezeu, a revelaţiei lui Dumnezeu către Sfinţi. Sfântul Grigorie Teologul dă cea mai limpede definiţie a ceea ce înseamnă a fi teolog. Spune Sfântul Grigorie: „Teologi sunt aceia care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, după ce mai întâi şi-au curăţit inima de patimi, sau cel puţin se află în stadiul de curăţire a inimii”. Aceasta înseamnă teologia ca experienţă, ca trăire. În Biserică există şi teologia academică, ca ştiinţă. Sunt teologi care cercetează operele Sfinţilor Părinţi, precum şi viaţa lor şi nu dispreţuim această teologie academică, ci îi acordăm o mare importanţă, pentru că aceasta cercetează toate datele istorice şi ştiinţifice. Dar în esenţă, teologia este trăire, experienţă şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu artistul, care creează o operă foarte originală pe care apoi specialiştii, criticii vin să o cerceteze, să o analizeze.

06:17- Părintele Ioannis Romanidis era profesor la Facultatea de Teologie de la Tesalonic, dar în acelaşi timp vorbea de teologia empirică, teologia ca trăire. Nu l-am avut niciodată profesor la Tesalonic, dar l-am cunoscut după pensionarea sa. Părintele Ioannis Romanidis, după cum aţi văzut mai înainte, s-a născut în Grecia în 1927, din părinţi originari din Capadocia, emigraţi în Grecia. Mama lui i-a pus numele Ioan, în cinstea Sfântul Ioan Rusul. Mama lui era o mare nevoitoare. Făcea zilnic rugăciuni, de la 3 dimineaţa, până la ivirea zorilor, când mergea la lucru. Spre sfârşitul vieţii, după ce a murit soţul ei, a devenit monahie la Mănăstirea Sourotis. Vedea îngeri şi sfinţi. Părintele Paisie Aghioritul, care o călăuzea duhovniceşte, spunea că Maica Evlampia, mama părintelui Romanidis, avea un foarte bun „televizor duhovnicesc” şi a avut o moarte cuvioasă, şi-a ştiut moartea dinainte şi a avut un sfârşit frumos. Pe când părintele Ioannis avea două lui, părinţii lui au emigrat în Statele Unite şi s-au stabilit în Manhattan, în New York. Era un copil foarte inteligent şi a urmat un liceu catolic.

09:09- Acolo a studiat foarte amănunţit teoria lui Toma D’Aquino, care este marele părinte al Bisericii Catolice. În continuare a studiat la Institutul „Holy Cross”, din Boston. În continuare a studiat patru ani la Facultatea de Teologie Protestantă din Yale. Prin urmare, mai întâi a cunoscut foarte bine învăţătura lui Toma D’Aquino, urmând ca ulterior la universitatea protestantă să combată toată această învăţătură a lui Toma D’Aquino şi să se axeze pe cercetările biblice, din perspectivă protestantă. În continuare a mers la „Universitatea Columbia” din New York. Acolo l-a cunoscut pe părintele Gheorghe Florovski, cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, care l-a ajutat să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Prin urmare, în America a avut posibilitatea să cunoască teologia catolică, care se întemeia pe scolastică, care s-a dezvoltat începând cu secolele al XI-lea – al XIII-lea, iar pe de altă parte a avut posibilitatea să cunoască teologia protestantă, care se întemeia pe Sfânta Scriptură şi pe învăţătura Sfinţilor Apostoli.

11:25- Prin inteligenţa sa şi mai ales prin ajutorul oferit de Părintele Gheorghe Florovski, a putut să înţeleagă care este puntea de legătură între învăţătura Sfinţilor Apostoli şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. Şi a înţeles că aceasta este teologia Părinţilor Apostolici ai Bisericii. A adeverit faptul că Părinţii Apostolici sunt continuatorii Sfinţilor Apostoli, constatând, înţelegând astfel, care este diferenţa dintre teologia Bisericii şi cea scolastică şi protestantă. Apoi a studiat la Institutul Teologic rusesc „Sfântul Vladimir”, din New York. S-a apropiat foarte mult de părintele Gheorghe Florovski. Acum lucrez la o carte în care voi publica şi douăzeci şi şase de scrisori ale părintelui Romanidis către părintele Gheorghe Florovski. Florovski însuşi afirmă că cel mai bun elev al lui a fost părintele Romanidis.

13:21- Părintele Florovski le spunea studenţilor: „Să-l ascultaţi pe părintele Romanidis pentru că astfel veţi deveni buni teologi şi mai ales vă veţi mântui sufletele”. În 1954, după ce a terminat Institutul „Sfântul Vladimir”, s-a dus la Paris, la Institutul „Saint Serge”. A rămas acolo timp de un an, când a scris patru studii foarte importante. Era la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. În continuare s-a dus la München pentru a cunoaşte şi teologia germană. După care a ajuns la Atena, unde şi-a pregătit lucrarea de doctorat cu titlul „Păcatul strămoşesc”. În 1957 şi-a susţinut lucrarea de doctorat la Universitatea din Atena. Această teză de doctorat a provocat foarte multe dezbateri şi a problematizat foarte mult lumea academică profesională din Atena, pentru că punea sub semnul întrebării toate şabloanele şi principiile pe care se întemeia teologia ortodoxă de la Atena, la acea dată. Toţi teologii greci recunosc astăzi faptul că această lucrare de doctorat a schimbat orientarea întregii teologii greceşti contemporane şi este recunoscut faptul că teologia ortodoxă grecească, care până la acea dată era influenţată de idealismul german şi de teologia lui Toma D’Aquino, (odată cu apariţia acestei lucrări) s-a orientat către sursele patristice.

16:07- Apoi, în intervalul 1957-1958, a studiat la Harvard, din nou sub îndrumarea părintelui Gheorghe Florovski. Acolo a scris cinci studii care sunt extrem de importante. În acelaşi timp preda la Facultatea „Holy Cross”, din Boston, împreună cu părintele Florovski. În anul 1969 este ales profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Pentru un interval de timp a predat şi la Facultatea de Teologie „Sfântul Ioan Damaschin” din Tripoli, Liban şi pentru că eu însumi am predat, ulterior, la aceeaşi facultate, am putut să constat că teologii şi studenţii, arhiereii de acolo sunt profund marcaţi de învăţătura părintelui Romanidis. Am încheiat legături foarte strânse şi la un moment dat mi-a cerut să-l primesc în rândul clericilor mitropoliei mele. Cu douăzeci de zile înainte de a muri am mers să-l vizitez la locuinţa sa din Atena. Din păcate a avut un necaz în familie, preoteasa l-a părăsit. Dar el trăia în continuu cu rugăciunea. Camera lui era întunecată, dar avea un loc unde lăsase lumânări aprinse şi icoane.

18:50- După aceea am mers la spital, la secţia de Terapie Intensivă şi l-am văzut conectat la tot felul de aparate şi l-am întrebat: „Părinte, ce spun doctorii despre sănătatea sfinţiei voastre?”. Şi a răspuns: „Nu mă interesează sănătatea mea, ci mă interesează teologia” şi a început să-mi vorbească despre teologie. Îmi spunea ce ar trebui să facem ca teologia în Grecia să se îndrepte şi mai mult către Sfinţii Părinţi. V-am spus aceste lucruri generale despre biografia lui, care, însă, au o mare importanţă pentru înţelegerea teologiei sale.

20:33- În prologul Dogmaticii sale părintele (Romanidis) se referă la dogmatiştii din Grecia. Iar apoi scrie: „Dintre dogmatiştii care nu sunt greci cel mai bun călăuzitor în teologia patristică este profesorul rus Gheorghe Florovski şi părintele profesor Dumitru Stăniloae, din România”. De ce a spus acest lucru? Pentru că ambii teologi leagă teologia de experienţă, de trăire. Şi desigur, leagă teologia de rugăciune, pentru că în esenţă aceasta este teologia. Nu a apucat să-şi definitiveze Dogmatica, dar eu am făcut lucrarea pe care el însuşi ar fi vrut să o facă. Am găsit foarte multe înregistrări cu lecţiile şi cuvântările lui de la Universitate, le-am transcris, aproximativ patru volume, două mii de pagini, iar din acest material am preluat fragmentele de care aveam nevoie, le-am sintetizat şi am scris această dogmatică, pe care o folosim tocmai ca medicament, ca să ajungem la acea trăire.

22:57- Părintele Gheorghe Florovski, precum şi părintele Ioannis Romanidis, spunea că dogmele se aseamănă cu cărbunii. Aprindem cărbunii şi aceştia dau foc şi căldură, ne luminăm şi ne încălzim. La fel şi dogmele trebuie să ne conducă la rugăciune, la luminare şi la vederea lui Dumnezeu. Dogmele fără rugăciune sunt ca nişte cărbuni neaprinşi, negri. Va voi spune, în continuare, în câteva cuvinte, cele zece puncte centrale ale învăţăturii părintelui Ioannis Romanidis.

Primul puncteste acela că Dumnezeul Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul revelaţiei, adică Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Sfinţilor. Această descoperire, această revelaţie se numeşte şi este însăşi vederea lui Dumnezeu. Sfinţii Îl văd pe Dumnezeu în lumină, asemenea celor trei ucenici, care l-au văzut pe Mântuitorul Hristos în Muntele Taborului în lumină. Şi nu numai că văd lumina, ci trăiesc în lumină.

25:00- În acel moment al vederii lui Dumnezeu, Sfântul, îndumnezeitul este mai presus de sensuri şi de cuvinte. Atunci aude cuvinte necreate şi descoperă înţelesuri necreate. Necreat, nezidit este ceva care nu are început şi nu are sfârşit. În continuare profetul, Sfântul, redă, rescrie această experienţă în cuvinte şi înţelesuri create. Prin urmare, dogmele îşi au rostul în a călăuzi pe credincioşi la această trăire, la această vedere a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte ca să-i combată pe eretici.

26:26- Al doilea punct. Dumnezeu atunci când se descoperă în lumină este un Dumnezeu în Trei Străluciri, Trei Lumini. Sfântul Apostol Filip îi spune, la un moment dat Mântuitorului Hristos: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este deajuns”. Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce Mă vede pe Mine Îl vede şi pe Tatăl”. Prin urmare, oamenii văd o dumnezeire în Trei Străluciri. Asta nu înseamnă că văd această dumnezeire în afara Lor, ci participă la Dumnezeu, se împărtăşesc de Dumnezeu. Adică se împărtăşesc de slava lui Dumnezeu, de lumina necreată. Înţeleg faptul că nu pot să vadă izvorul din care provine această lumină, aşa că au numit ceea ce vedeau „energie, lucrare” şi ceea ce nu vedeau „esenţă, fire”. Şi au spus că participăm la energiile lui Dumnezeu, dar nu putem participa la esenţa lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este Esenţă şi Energii, Părinţii nu L-au înţeles în mod filosofic, raţional, ci au înţeles acest lucru din propria lor trăire. Este un fapt empiric şi nu raţional.

29:04- Al treilea punct este faptul că Dumnezeul Treimic se arată începând din Vechiul Testament, nu doar în Noul Testament. Toate arătările lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt teofanii, arătări ale Cuvântului neîntrupat, care este numit şi Îngerul Marelui Sfat, de către Profetul Isaia. Avem, prin urmare, Cuvântul neîntrupat, care se numeşte Iahve, este Cel Care Se revelează, Se descoperă. Este şi Dumnezeul care se numeşte şi Elohim, Cel ascuns, tainic. Există şi Duhul Domnului. (Aşadar) o dumnezeire în Trei Străluciri: Iahve, Elohim şi Duhul Domnului. În Noul Testament Iahve se întrupează şi ni-L descoperă pe Tatăl şi pe Duhul Domnului. Diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament este faptul că, în Vechiul Testament avem teofanii, arătări ale Cuvântului neîntrupat, iar în Noul Testament avem arătări ale Cuvântului întrupat. În Noul Testament ştim că este vorba de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Prin Hristos Îl cunoaştem pe Tatăl, fără Să-L vedem. Părintele Ioannis Romanidis spunea că Sfinţii văd lumina, ca dumnezeire în Trei Străluciri, prin Lumină, adică prin Hristos. În Hristos Îl văd pe Dumnezeu Tatăl ca Lumină şi Îl văd aflându-se în Lumină adică aflându-se în Duhul Sfânt.

32:20- (Mai concludent, aceasta se poate rezuma la) propoziţia: „Prin Lumină, Lumină, în Lumină”. Al patrulea punct al învăţăturii părintelui Ioannis Romanidis este că Dumnezeul Treimic a creat prin Hristos întreaga lume, care are ca cea mai înaltă, desăvârşită făptură pe om. Dumnezeu este Nezidit, Necreat, în vreme ce lumea şi omul sunt create. Adam şi Eva, înainte de cădere, aveau suflet, trup, dar aveau şi harul lui Dumnezeu, aveau o comuniune personală cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că aveau părtăşie, comunicare şi relaţie cu Dumnezeu, trăiau în lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevărat. Adică este omul care are suflet, trup şi harul Duhului Sfânt. Omul nu este trihotomic, ci este dihotomic pentru că are suflet şi trup, dar are şi harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care trăieşte în Lumină. Părintele Ioannis Romanidis spunea că Părinţii, din experienţele, din trăirea pe care o aveau, erau în stare să tâlcuiască cum trăiau Adam şi Eva în Rai. Şi într-adevâr, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că acest cuplu, în Paradis, trăia ca îngerii.

35:11- Al cincilea punct. Această cădere a omului nu este o cădere juridică, adică faptul că nu au respectat o anume poruncă, ci este pierderea harului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani scrie că toţi au păcătuit şi s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, căderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovnicească. Adică, după săvârşirea păcatului, omul a rămas cu trup şi suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfânt. Acesta, în esenţă, este păcatul strămoşesc. Mai întâi (a venit) moartea duhovnicească, după care a urmat şi moartea trupească. Moştenirea păcatului strămoşesc nu este vinovăţia de care vorbeşte Fericitul Augustin, ci faptul că, prin cădere a intrat în om stricăciunea şi aceasta se transmite din generaţie în generaţie, prin naşterea fiecărui copil. Omul firesc avea în suflet două energii, două lucrări: una era logica, raţiunea şi cealaltă era nous-ul, mintea, adică lucrare raţională şi lucrare noetică, înţelegătoare a minţii. Prin lucrarea noetică vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin logică, lucrarea raţională, descriau această trăire a slavei lui Dumnezeu.

38:19- Prin cădere s-a întunecat această lucrare noetică, lucrarea minţii, nu însă lucrarea raţională şi (omul) a pierdut comuniunea cu Dumnezeu pentru nous-ul, mintea. Aceşti ochi ai minţii s-au întunecat. Profeţii în Vchiul Testament s-au nevoit, s-au luptat şi prin harul lui Dumnezeu şi-au curăţit ochii minţii, nous-ul. Dar nu puteau să biruiască moartea. De aceea şi coborau în Iad (Şeol). Problema este, cheia este cum se vor lumina ochii minţii, nous-ul şi cum se va delimita de această stăpânie a logicii. Pentru că, aşa cum spunea părintele Ioannis Romanidis, logica a acoperit nous-ul, ochii minţii. Profetul Moise a urcat pe Muntele Sinaiului şi a văzut cu ochii minţii, cu nous-ul, slava lui Dumnezeu şi apoi, cu partea raţională, cu partea logică a redat această trăire. Însă, a mers în Iad, a coborât în Iad (Şeol), pentru că nu putea să biruiască moartea. Însă, biruirea morţii s-a realizat prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos.

40:32- Avem, astfel, al şaselea punct, în care ni se explică cum vine Hristos, Îşi asumă stricăciunea omului şi biruieşte moartea şi biruieşte încă şi păcatul şi pe diavolul şi-l readuce pe om la starea dinaintea de cădere şi îl ridică încă şi mai sus. Mântuitorul Hristos a învăţat în pilde, a săvârşit minuni, iar pe unii dintre ucenici i-a luat pe Muntele Taborului ca să le arate slava Sa. A vrut să arate că mai întâi trebuie să ascultăm învăţătura Sa, să o aplicăm ca să putem vedea minuni, dar scopul cel mai înalt este să urcăm pe munte ca să vedem slava Sa. Acesta este cel mai profund ţel al vieţii duhovniceşti şi să biruim, mai întâi, moartea duhovnicească, ca mai apoi să putem birui şi moartea trupească.

42:27- Al şaptelea punct este acela că lucrarea de mântuire se face în interiorul Bisericii. Biserica a existat şi în Vechiul Testament, prin comuniunea proorocilor cu Cuvântul neîntrupat, dar era o Biserică duhovnicească. Prin Întrupare, Biserica devine şi trupească, devenim mădulare ale trupului Lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli au primit Duhul Sfânt şi au aflat tot adevărul. Mântuitorul Hristos le-a spus: „Vă voi trimite pe Duhul Sfânt, Care vă va învăţa tot adevărul”. Preotul, atunci când face Sfânta Proscomidie, spune: „Se frânge Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce se împarte şi nu Se desparte”. În Biserică, prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Mirungere, omul devine biserică a Duhului Sfânt. Ce înseamnă aceasta, că devine biserică a Duhului Sfânt? Asta înseamnă că înăuntrul existenţei sale, în inima sa, se activează această lucrare noetică, înţelegătoare a minţii şi se ajunge la rugăciunea neîncetată.

44:44- Trupul omului este o biserică şi după cum Biserica are în adânc Sfântul Altar şi Sfânta Masă, la fel şi în adâncul inimii există un Sfânt Altar, o Sfântă Masă, pe care se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi acolo are loc o Liturghie lăuntrică, neîntreruptă. Prin urmare, pe de o parte, omul se întoarce la starea dinainte de cădere şi urcă şi mai sus pentru că înăuntrul său, în inima sa, se săvârşeşte neîntrerupt o Dumnezeiască Liturghie. Există o rugăciune care se face prin cuvânt, logică şi există o rugăciune a minţii, noetică, înţelegătoare a minţii, care se face în inimă. Când omul ajunge la această stare, înseamnă că a atins vindecarea sa, că a ajuns la vindecare. Omul trebuie să ajungă în starea de a avea înăuntrul său erosul, dragostea de Dumnezeu. De aceea Părinţii Bisericii, precum şi părintele Ioannis Romanidis, citându-i pe Părinţii Bisericii, spun că există trei trepte ale vieţii duhovniceşti: curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea.

47:19- După cum avem şi în împărţirea unei biserici, pronaosul, care reprezintă stadiul de curăţire al minţii, naosul, care reprezintă luminarea şi Sfântul Altar, care reprezintă stadiul de îndumnezeire. Spunea, de asemenea, părintele Ioannis Romanidis, tocmai pentru că era un teolog cu o viaţă ascetică, un teolog nevoitor, spunea că „Biserica poate fi înţeleasă din două perspective: una pozitivă şi una negativă”. Aspectul pozitiv este hristologia, care ne arată Cine este Hristos. Aspectul negativ presupune să înţelegem cine este diavolul şi cum putem să ne luptăm cu el, să-l biruim. Pe măsură ce omul învaţă cum să se lupte cu diavolul şi se nevoieşte în această luptă, în aceeaşi măsură atinge şi cunoaşterea lui Hristos şi înţelege aspectul pozitiv al Bisericii. De aceea, omul, de-a lungul întregii sale vieţi trebuie să se lupte cu diavolul şi astfel, ajunge să Îl cunoască pe Hristos. Este foarte important să înţelegem că harul lui Dumnezeu pătrunde înăuntrul omului, înăuntrul inimii sale, are loc o întrepătrundere, o amestecare a harului cu (firea) omului. Câtă vreme diavolul îl luptă pe om din afară, el rămâne în afară şi de aceea se spune că Sfinţii îl cunosc pe diavol tocmai prin această despărţire pe care o pune.

50:29- Viaţa noastră în Biserică are un parcurs de la starea de rob, la cea de năimit, până la cea de fiu al lui Dumnezeu. Părintele Ioannis Romanidis spunea faptul că erezia presupune refuzul de a urma metoda, de a urma această cale de îndumnezeire a omului. Să ne gândim că fiecare ştiinţă are o metodă a sa bine stabilită, iar dacă nu se respectă această metodă, nu se ajunge la rezultatul dorit. Metoda, calea Bisericii, este curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Atunci când omul refuză să urmeze această cale, atunci el ajunge (doar) să raţioneze despre Dumnezeu. Şi din acest raţionament intră logica lui căzută şi închipuirea şi de aceea se ajunge la erezie. Şi spunea că oamenii ajung eretici atunci când nu au profeţi, prooroci care să-i înveţe drumul către Dumnezeu.

52:39- Al optulea punct arată că viaţa eshatologică nu este viaţa de după moarte şi de după A Doua Venire (a Mântuitorului Hristos), ci este viaţa în Hristos. Mulţi spun că vom trăi zilele din urmă, Eshatologia, după A Doua Venire a Lui Hristos. Aceasta este o greşeală. În Apocalipsă se spune faptul că Hristos este Primul şi Ultimul. În Hristos, prin Întrupare, sfârşitul, Eshatologia, sfârşitul istoric, teologia, au intrat în istorie. Astfel, prin Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu a intrat în istorie şi oamenii se pot împărtăşi, pot deveni părtaşi ai acestei Împărăţii a lui Dumnezeu. Sfinţii care au (dobândit) vederea lui Dumnezeu, îl văd pe Hristos şi au ajuns la Eshaton, au ajuns la sfârşit. Aceasta se numeşte „Prima Înviere”, iar A Doua Înviere, va fi la cea de-A Doua Venire (a Domnului), când toate trupurile vor învia. Sfinţii văd lumina necreată prin îndumnezeire, fiind îndumnezeiţi. Este ceea ce cântăm în Doxologie: „Întru lumina Ta vom vedea lumina”. Trăim, deci, în lumina Duhului Sfânt şi astfel vedem lumina.

55:05- Punctul al nouălea. Raiul şi Iadul există din perspectiva omului, nu din perspectiva lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat Raiul şi Iadul. Dumnezeu este lumină şi luminează întreaga lume. Lumina necreată are două însuşiri: luminează şi arde. Unii sunt luminaţi, iar alţii ard. Astfel Dumnezeu se împărtăşeşte ca lumină necreată şi cei care nu sunt capabili să-L primească, ard. Dacă cineva are ochi bolnavi şi nu sunt capabili să vadă lumina, atunci (ochii lui) sunt arşi, sunt distruşi de lumină. Părintele Ioannis Romanidis spunea că Mântuitorul Hristos, vorbind despre Iad, uneori îl numeşte întuneric, iar alteori (îl numeşte) foc. Însă acolo unde există foc, nu există întuneric. Acolo unde există întuneric, nu există foc. Ceea ce înseamnă că iadul nu este nici întuneric, nici foc, aşa cum le înţelegem noi. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi şi le trimite harul Său. Cei care s-au vindecat (de păcat) în această viaţă, vor primi harul Lui Dumnezeu ca lumină. Cei care nu s-au vindecat (de păcat), nu vor trăi harul ca lumină, ci ca foc. De aceea focul Iadului nu este creat, ci este necreat.

58:00- Acest lucru este foarte bine reprezentat în iconografie, în reprezentările Judecăţii de Apoi. Din acelaşi Tron al Lui Dumnezeu, este şi lumina de care se bucură Sfinţii, dar şi focul care îi arde pe cei păcătoşi. Din Domnul Hristos izvorăşte acest râu de foc, care îi arde pe cei păcătoşi, ceea ce înseamnă că este un foc necreat. De aceea, în Biserică, toţi să ne luptăm, să ne nevoim, să ne vindecăm (de păcat), ca să putem primi harul lui Dumnezeu ca lumina, ci nu ca foc. Acest lucru se întâmplă şi cu Dumnezeiasca Împărtăşanie: cei care se pregătesc după cuviinţă primesc Sfânta Împărtăşanie ca lumină, iar cei care nu se împărtăşesc după cuviinţă, nu sunt pregătiţi, primesc Sfânta Împărtăşanie ca foc. Sfinţii, în Împărăţia lui Dumnezeu, nu vor cunoaşte o stare statică de beatitudine, aşa cum este descrisă la Fericitul Augustin, ci vor cunoaşte o înaintare continuă în această slavă a Lui Dumnezeu, va exista o mişcare continuă. Câtă vreme cei păcătoşi se vor împietri (la inimă), nu vor cunoaşte această înaintare în lumina şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

01:00:35- Şi acum, ultimul punct, al zecelea, ca apoi să vă las să puneţi întrebări. Părintele Ioannis Romanidis spunea că prin Întruparea Sa, Dumnezeu a intrat în istorie. Biserica trăieşte în istorie şi o sfinţeşte. Istoria nu se va încheia niciodată, ci se va transfigura. Sunt unii care susţin că, după A Doua Venire se va încheia istoria. Acest lucru este eronat. Părintele Ioannis Romanidis spunea că istoria nu se va încheia, ci se va transfigura. Sfinţii aveau această trăire şi foloseau elemente ale mediului cultural al epocii, ca să o exprime, fie prin scrieri, fie în versuri. Au preluat elemente din cultura ebraică, din cea elenistă şi din cea romană şi au preluat aceste elemente doar ca să exprime revelaţia, această trăire pe care au avut-o, ci nu ca să conceapă o nouă învăţătură.

01:02:43- La fel este şi în cazul Bisericii. Ea creează cultură, dar nu este cultură. Scopul Bisericii este să-l conducă pe om la cuvinte necreate, nezidite şi la înţelesuri necreate. Însă, această trăire se exprimă, se redă prin elementele mediului, ale culturii epocii respective. În primul mileniu (creştin) exista o tradiţie unitară a Bisericii, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Dar încet, încet s-a creat teologia scolastică, care a dat prioritate nu atât nous-ului, ochilor minţii, cât mai ales logicii, raţiunii. Au abandonat această metodă, această cale de cunoaştere a lui Dumnezeu, care este curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea, adică au înlăturat, au refuzat isihasmul ortodox şi s-au limitat la raţionamente despre Dumnezeu şi aşa au ajuns la multe erezii.

01:04:44- Apoi au apărut protestanţii, care, la rândul lor, au refuzat, s-au îndepărtat de tot ce înseamnă tradiţie scolastică şi au ajuns la un soi de moralism. Astfel, în Occident avem, pe de o parte scolastica catolicilor, iar pe de altă parte moralismul protestanţilor. Tradiţia ortodoxă se întemeiază pe isihasm, care este metoda, calea de cunoaştere a lui Dumnezeu. Părintele Ioannis Romanidis spunea că dacă un student la medicină nu învaţă corect metoda de a face o operaţie, îi va omorî pe oameni. După cum şi astronomul, ca să vadă astrele, trebuie să folosească telescopul. Dacă foloseşte microscopul ca să vadă astrele, (atunci) nu va vedea nimic, pentru că microscopul trebuie să vadă microbii, nu astrele. De aceea are un mare rol metoda de dobândire (a teologiei), de ajungere la teologie.

Transcriere şi prelucrare: Diac. Marian Pătraşcu

Leave a reply

required