Săpăturile pentru înălţarea zidurilor oraşului au început la 4 noiembrie 326, atunci când soarele intra tocmai în constelaţia Săgetătorului. Riturile păgâne săvârşite cu acest prilej avură ca scop să aşeze noul oraş sub ocrotirea „Zeului Soare”. S-a înălţat, de altfel, şi o uriaşă coloană de porfir, având în vârf o statuie cu capul încununat de raze. Dacă creştinii socoteau că este chipul împăratului, păgânii în schimb credeau că e acela al Soarelui Apollo. Naşterea Constantinopolului este, aşadar, învăluită într-o simbioză păgâno-creştină, menită să mulţumească pe toată lumea.
Despre zidul de împrejmuire se bănuieşte că a fost un zid simplu. Întărit din loc în loc cu turnuri şi având, fireşte, mai multe porţi; cuprindea înăuntrul lui şapte dealuri, ca şi Roma. După veacul al IX-lea, zidul probabil nu mai fiinţa, întrucât nu mai este amintit de scriitorii bizantini: astăzi însă arheologia scoate la iveală urmele lui.
Constantin îşi clădi un palat uriaş; făcu hipodromul şi apeductele, poate şi un port; de asemenea, construi forumul care-i poartă numele, precum şi multe alte edificii. Vechiul Bizanţ îşi păstră templele păgâne, dar noul Constantinopol avea şi biserici.
Întocmai ca vechea Romă, „a doua Romă”, cum era supranumită (mai târziu i se va spune Roma Nouă), găzduia un senat. Membrii acestuia îşi făcură şi ei palate în noua capitală. Marii stăpânitori de pământ din Asia şi din Pont trebuiră să-şi clădească şi ei câte o locuinţă la Constantinopol.
După aproape patru ani de trudă îndârjită, Constantinopolul se isprăvi de construit. Inaugurarea a avut loc la 11 mai 330. Sinaxarul Bisericii Ortodoxe păstrează până astăzi amintirea faptului.
Pricinile pentru care Constantin cel Mare a clădit Constantinopolul şi a mutat acolo capitala împărăţiei romane sunt multe. De mult se făcea auzită la Roma şi în întreaga împărăţie chemarea Răsăritului. Mai înainte, Diocleţian încercase să aşeze scaunul împărăţiei la Nicomedia, în Asia Mică. Constantin îşi înlăturase rivalii care aspirau la putere, dar avea de făcut faţă altor primejdii mari. Una dintre ele se profila la Dunărea de Jos; unde goţii, aşezaţi în Moldova şi Muntenia, ameninţau să treacă peste Dunăre şi să năvălească în Dobrogea şi Bulgaria de azi, iar de acolo, în întreaga împărăţie. O altă primejdie se ivea în Asia Mică: la graniţa Eufratului zăngăneau armele Persiei Sasanizilor. Singurul punct strategic de unde se putea face faţă acestor două primejdii era tocmai vechea aşezare a Bizanţului, la întretăierea drumurilor de uscat dintre Europa şi Asia şi la încrucişarea căilor de apă ale Mediteranei, Egeei şi Pontului Euxin. Din Bizanţ, ostile împărăteşti puteau să ajungă uşor şi repede pe Dunăre, pe Eufrat, pe Tigru, pentru a cuprinde şi mătura duşmanii. Pe de altă parte, bogăţiile Răsăritului erau la Constantinopol mai la îndemâna împărăţiei decât la Roma. Constantinopolul şi-a asigurat astfel locul cel dintâi.
Împărăţia lui Constantin cel Mare îmbrăţişa toată lumea civilizată de atunci; era moştenitoarea civilizaţiei greco-latine. În Europa, malul stâng al Rinului, ca şi cel drept al Dunării însemnau hotarul împărăţiei; la aceasta se adăugau: Anglia (fără Scoţia şi Irlanda); ţărmul Georgiei până la poalele Caucazului; Marocul, Algeria, Tunisia, Libia şi Egiptul în Africa: Palestina, Arabia, Mesopotamia, Capadocia în Asia. Cu alte cuvinte, ţările din jurul Mediteranei, Adriaticii şi Mării Egee, împreună cu o parte din bazinul Mării Negre, alcătuiau împărăţia.
Prin moştenirile lor culturale, prin traiul lor, prin limbile ce le vorbeau, locuitorii acestei împărăţii se deosebeau mult între ei. Dar puterea armatelor romane îi ţinea pe toţi sub un singur sceptru. Se putea crede că, treptat, prestigiul limbilor greacă şi latină avea să întărească unificarea părţilor care alcătuiau împărăţia.
Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol inaugura o nouă etapă în istoria Imperiului roman. Această treaptă era însă totodată cea de zămislire a unei viitoare împărăţii, împărăţia bizantină. Aceasta avea să se nască de fapt o dată cu scindarea Imperiului Roman, prin ruperea legăturii care unea într-un tot Răsăritul şi Apusul.
Nu putem să prezentăm, în cuprinsul acestui articol, o istorie a împărăţiei bizantine, ci doar să arătăm fazele, „treptele” mai însemnate pe care le-a urcat şi le-a coborât, în decurs de peste o mie de ani, acest stat, ale cărui înrâurire şi cultură au însemnat atât de mult in istoria omenirii.
Trecând, aşadar, peste domniile, cumplite adesea, slăvite uneori, ale urmaşilor lui Constantin, care răposase în 337, vom aminti pe cea a lui Theodosius cel Mare (379-395): acesta, la rândul său, încredinţă împărăţia celor doi fii: Arcadius (395-408) căpătă partea de răsărit, cu Constantinopolul, iar Honorius – Apusul. Moartea lui Theodosius a însemnat împărţirea definitivă a împărăţiei, deşi în mintea împăratului nu fusese vorba să taie în două statul roman, ci doar să aşeze doi împăraţi în fruntea celor două mari regiuni geografice din care era alcătuit. Sub loviturile date de năvălitorii germanici, Apusul avea să se prăbuşească, pe când Răsăritul se închega mai puternic în jurul Constantinopolului şi a împăratului de acolo.
Între anii 450 şi 380, pe scaunul constantinopolitan se perindă mai mulţi împăraţi, Leon I, Zenon, Anastasius. Acesta din urmă a făcut mult pentru întărirea militară şi financiară a împărăţiei, într-o vreme când certurile teologice (boala de nevindecat a Bizanţului creştin de-a lungul întregii sale vieţuiri) măcinau fiinţa Statului. Prin Anastasius, şi-au croit drum reprezentanţii elementului ilir, de limbă latină, care va redobândi curând conducerea treburilor împărăţiei.
Urcarea, în anul 527, a lui Iustinian în scaunul împărătesc, rămas gol după moartea unchiului său Iustin I, a însemnat întoarcerea privirilor împărăţiei înspre apusul pierdut: noul împărat era un ilir de limbă latină, dornic să alipească ceea ce fusese cândva pierdut şi înstrăinat din hotarele considerate istorice şi fireşti ale împărăţiei. Trufaşul Iustinian, sprijinit de soţia sa Theodora, hotărî întregirea statului. Punând capăt războiului cu perşii la răsărit, noul împărat cuceri din nou de la vandali o bună parte din Africa apuseană, de la ostrogoţi Italia şi Dalmaţia, de la vizigoţi Spania de miazăzi. Creştinii de limbă latină şi de credinţă catolică, care nu puteau suferi pe cuceritorii lor germanici, ajutară oştile dezrobitoare ale unor generali cu faimă, ca Belisarius, Ioan Troglita şi Narses. În anul 548, Constantinopolul era din nou stăpân pe cea mai mare parte din Mare Nostrum, lumea mediteraneană, ca şi pe Roma, Ravena, pe insulele Mării Mediterane (Sardinia, Corsica, Balearele). Totuşi Galia, cea mai mare parte din Spania, Noricul, Retia, Marocul de astăzi, rămâneau mai departe în afara graniţelor împărăţiei, iar „barbarii” erau doar înfrânţi, dar nu nimiciţi şi puteau constitui oricând o nouă ameninţare.
În curând, şahul – împăratul Persiei Hosroes I Anuşirvan -, călcând pacea „veşnică” pe care o încheiase cu Iustinian la 532, avea să se năpustească asupra Siriei bizantine. Iustinian fu nevoit să răscumpere pacea. În anul 562, pentru 50 de ani, cu preţul a foarte mult aur. Perşii părăsiră ţărmul Mării Mediterane, unde ajunseseră, precum şi malul răsăritean al Mării Negre (ţara Lazilor).
După primejdia persană se ivi cea hunică şi slavă. Hunii au putut fi până la urmă izgoniţi. În ce priveşte pe slavi, aşezaţi dincoace de Dunăre, ei năvăleau adesea în împărăţie, ţintind Constantinopolul, Tesalonicul, Grecia până la Peloponez. Înfrânţi, dar niciodată cu totul nimiciţi, slavii au izbutit să se aşeze statornic în Balcani. Trecerea lor în Peninsula Balcanică avea să lipsească împărăţia bizantină de bogate ţinuturi pe care le stăpânise încă de pe vremea romanilor.
În istoria omenirii un lucru îi păstrează mai departe lui Iustinian o faimă nepieritoare: opera sa legislativă, care stă ca o stâncă la temelia dreptului civil modern.
La 565, marele împărat muri.
Urmaşii lui aveau să părăsească treptat Italia, în afară de exarhatul Ravenei. Războiul cu perşii se aprinsese iarăşi, iar la Dunăre slavii şi avarii erau din nou activi.
Greutăţilor financiare ale împărăţiei li se adăugau acum neînţelegeri între papa Grigore cel Mare şi patriarhul Ioan Postitorul din Constantinopol. În sfârşit, tiranica domnie a împăratului Foca (602-610) se prăbuşi atunci când un alt pretendent, Heraklios, sosi la Constantinopol cu câteva corăbii şi puse mâna pe putere.
Heraklios întemeie la rându-i o nouă dinastie (610-717). Cu lunga-i domnie (610-641) se socoteşte de unii istorici că treapta romană a istoriei bizantine se încheiase, începând acum cea cu adevărat bizantină. Veacul al VII-lea este străbătut de o criză adâncă, din care chipul împărăţiei va ieşi altfel plămădit, atât în alcătuirea sa geografică şi etnică, cât şi pe plan economic, politic şi bisericesc.
Acum se iveşte o grea primejdie pentru Bizanţ, venită de la arabii susţinuţi de noua lor ideologie religioasă. Dacă până în 628 Heraklios izbutise să ia înapoi de la perşi Antiohia, Ierusalimul şi Alexandria (de acum înainte îşi va spune basileus, „împărat”, întocmai ca şahii Persiei), Bizanţul pierde in 636 Siria, în bătălia de la Iarmac, câştigată de arabii aflaţi în plin avânt; urmează pierderea Ierusalimului şi a Palestinei în 637; vine, în 630, rândul Mesopotamiei, iar doi ani mai târziu Egiptul şi Alexandria ajung sub stăpânirea islamică, ca şi ţărmul african, insulele Cipru şi Rodos şi alte ţinuturi. Între 673 şi 677, primejdia vine să bată până şi la zidurile Constantinopolului. Constantin al IV-lea Pogonat (668-685) – „cel bărbos” – scapă de asaltul arab datorită folosirii „focului grecesc”. Taina îi fusese vândută de un arhitect sirian, Calinic. Era, pare-se, un amestec de pucioasă şi de uleiuri de petrol, care, aruncat prin nişte sifoane anume, putea să ardă pe apă, pârjolind astfel corăbiile duşmane. Marina bizantină şi-a păstrat de aceea multă vreme supremaţia asupra vrăjmaşilor.
Sfârşitul veacului al VII-lea consemnează naşterea statului bulgar. Hotarul Bizanţului ajunse astfel să părăsească Dunărea (în afară de Deltă, s-ar părea) pentru a se aşeza prin munţii Traciei.
Veacul al VIII-lea nu va întârzia să însemne o nouă treaptă în desfăşurarea istorică a împărăţiei bizantine. Theodosius al III-lea îşi părăseşte coroana în 717, când strategul Leon, este la putere. Astfel începe dinastia zisă isauriană – după ţinutul său de baştină – (717-802), căreia îi urmează – după domniile foştilor dregători Nichifor I (802-811), de neam arab, şi Leon al V-lea (813-820) de neam armean – o altă dinastie, numită amoreană (820-867), al cărei începător este Mihail al II-lea, născut în Frigia, la Amorium.
Acest lung răstimp din istoria bizantină este cunoscut ca perioada iconoclastă. Iconoclasmul a fost o mişcare religioasă, dar cu substrat politic şi social, caracterizată prin atitudinea credincioşilor faţă de icoane. Pe când iconoclaştii voiau înlăturarea, şi chiar nimicirea acestora, sub cuvânt că cinstirea adusă icoanelor este o idolatrie, o superstiţie, iconodulii, dimpotrivă, luându-le apărarea şi înmulţindu-le peste tot, spuneau că prin ele cinstirea mergea către dumnezeire şi către sfinţii zugrăviţi pe ele. Nu puţini oameni şi-au dat viaţa pentru una sau alta din aceste două tabere, iar foarte mulţi au îndurat chinuri şi au înfundat închisorile. Cearta aceasta a ajuns să fie o luptă între puterea de Stat şi Biserică, călugării, mai ales, fiind aceia care apărau cu înverşunare icoanele. Leon al III-lea şi Constantin al V-lea au fost împăraţi iconoclaşti. Împărăteasa Irina (75)7-802), dimpotrivă, se arătă ca o apărătoare a icoanelor. Nichifor I (802-811) fu destul de tolerant, deşi hotărî surghiunirea unor monahi cu faimă, în schimb. Leon al V-lea Armeanul, Mihai al II-lea, Teofil au fost iconoclaşti, până când împărăteasa iconodulă Theodora restabili în 812 şi 843 cinstirea icoanelor în toată măreţia lor, la 11 martie 843 sărbătorindu-se reînscăunarea Ortodoxiei, adică a „dreptei credinţe”. Biserica ortodoxă sărbătoreşte de atunci biruinţa sa asupra iconoclaştilor.
În curând, Bizanţul se va sui pe încă o treaptă, cea mai strălucită, într-un fel, din istoria sa, şi care poartă numele unei noi dinastii, dinastia macedoneană (867- 1056). Numele şi-l trage din obârşia împăratului Vasile I, care, deşi armean de neam, se născuse în Macedonia. Uciderea celui din urmă împărat amorean, Mihail al III-lea, îl aşeză în 867 pe Vasile în fruntea împărăţiei. Fiii săi, Leon Înţeleptul (886-012) şi Alexandru (886-913) domniră împreună. Leon a rămas vestit prin opera sa legislativă, ca şi prin cele patru căsătorii pe care le-a încheiat în scopul de a avea un moştenitor de parte bărbătească, în sfârşit, dobândit. Acesta a ajuns cărturarul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), nevoit să împartă puterea cu amiralul Roman I Lecapenul (920-944), un armean care ştie cu adevărat să cârmuiască împărăţia. Theofana, văduva lui Roman al II-lea (acesta era fiul Porfirogenetului), se mărită din nou, în 963, cu vestitul general Nichifor al II-lea Foca (963-969). Acesta a fost omorât însă la 969 de Ioan I Ţsimiskis, alt general armean, care, spre a-şi legitima pretenţiile, se însură cu o soră a lui Roman al II-lea.
Între 976 şi 1028 domnesc, împreună, cei doi fii ai lui Roman al II-lea: unul este marele împărat Vasile al II-lea, iar celălalt, Constantin al VIII-lea. După ei domneşte împărăteasa Zoe, împreună cu cei trei bărbaţi, pe care-i va alege pe rând: Roman al III-lea Arghir, Mihail al IV-lea Paflagonianul, Constantin al IX-lea Monomah.
Împărăţii macedoneni au fost fie ostaşi (cei mai mulţi dintre ei), fie cărturari. Vremea dinastiei lor cunoaşte o înflorire socială şi culturală deosebită. Războaiele cu arabii, bulgarii, ruşii, pecenegii, selgiucizii umplu letopiseţele acelei vremi, care ne-au păstrat multe mărturii artistice şi literare. La Constantinopol se dezvoltă universitatea; apare încă o pravilă (Basilicalele) ş.a.m.d.
Dinastiei macedonene îi urmează o perioadă tulbure, între 1056 şi 108i. Puterea de stat intră în conflicte aprige şi nesfârşite cu marii latifundiari din împărăţie, îndeosebi din Asia; aceştia sunt totodată şi căpeteniile oştilor şi încearcă, care mai de care, să pună mâna pe putere.
O nouă dinastie, cea a marilor împăraţi Comneni, este înscăunată în anul 1081, o dată cu urcarea lui Alexios I pe scaunul constantinopolitan. Noi primejdii ameninţă împărăţia: normanzii, urmaţi, la scurt timp, de gloatele lacome şi bine înarmate ale cruciaţilor. Aceşti apuseni vor răni fără leac trupul îmbătrânit al vechii împărăţii romane de Răsărit, căreia turcii îi vor da mai târziu loviturile de moarte.
O dată cu Alexios I Comnenul, marii stăpânitori de pământ şi generalii repurtează victoria. Oştean viteaz, om înţelept şi şiret, Alexios (1081-1118) va duce lupte crâncene împotriva pecenegilor, a bogomililor, a turcilor selgiucizi. Fiul său, Ioan al II-lea (1118-1143), se va război cu ungurii şi sârbii, iar în Asia Mică va redobândi Cilicia prin puterea armelor. Manuel I (1143-1180) nu va putea face faţă selgiucizilor şi va pierde Cilicia; Veneţia, Genova, Pisă vor căpăta de la el privilegii, iar cea dintâi va cuceri şi insula Corfu.
Prima cruciadă (1095) l-a neliniştit pe Alexios, care se grăbi să treacă primele cete apusene pe malul asiatic, unde fură însă de îndată măcelărite de turci. În 1096, nobilimea apuseană sosi la rândul ei în zale şi, după ce jură vasalitate împăratului, porni să cucerească Antiohia, Ierusalimul şi alte cetăţi de prin Siria şi Palestina. Marii feudali apuseni îşi întemeiară acolo nişte principate, ceea ce pricinui conflicte, ba chiar şi ciocniri sângeroase, cu suzeranul lor bizantin.
După dinastia Comnenilor, veni cea a Anghelilor. Sub Isaac al II-lea Anghel (1185-1195) izbucni, în anul 1187, răscoala valahilor şi bulgarilor, în frunte cu fraţii Petru şi Asan. Înfrângându-i pe bizantini, ei înviară împărăţia bulgară. În timpul Anghelilor avu loc a patra cruciadă, condusă de Bonifaciu de Montferrat, dar pusă la cale de Papa Inocenţiu al III-lea şi de Dandolo, dogele Veneţiei. După ce au cucerit Zara, pe ţărmul adriatic, pentru a le fi pe plac veneţienilor, cruciaţii, în loc să-şi îndrepte corăbiile spre Egipt, ascultară de rugăminţile tânărului Alexios, fiul lui Isaac al II-lea, şi hotărâră să-l ajute să recapete coroana uzurpată de Alexios al III-lea. Francii porniră către Constantinopol şi-l cuceriră la 18 iulie 1203. După fuga lui Alexios al III-lea, tânărul Alexios al IV-lea fu încoronat ca împărat, alături de tatăl său Isaac. Dar noul împărat întârzia să dea cruciaţilor răsplăţile promise la Zara, iar francii se făceau din ce în ce mai nesuferiţi în ochii poporului. S-a ajuns de aceea la o ruptură.
Apusenii împresurară Bizanţul. Alexios fu omorât în oraş, iar la 29 ianuarie 1204, Bizanţul avea un nou împărat, pe Alexios al V-lea. Domnia acestuia a fost scurtă. La 13 aprilie, cruciaţii cuceriră capitala, care, trei zile în şir, a fost prădată de învingătorii dezlănţuiţi. Cu acest prilej au pierit multe din comorile civilizaţiei bizantine.
Cronicarul francez Geoffroy de Villehardouin, unul dintre fruntaşii Cruciaţilor, care a povestit amănunţit cucerirea Constantinopolului, mărturiseşte, de altfel, că „într-adevăr, de când lumea s-a zidit, nu s-a prădat atâta într-un oraş”.
Cuceritorii nu se mulţumiră să împartă între ei tot ce furaseră: îşi împărţiră şi întreaga împărăţie. Balduin, comitele Flandrei, se încoronă împărat la Sfânta Sofia, vechea şi neasemuita biserică înălţată cândva de marele Iustinian, iar patriarh de Constantinopol fu ales un veneţian. Veneţia puse mâna pe cele mai multe insule ale lumii greceşti (Creta, Eubeea, Rodos, insulele ionice) şi pe unele cetăţi din Peloponez, din Tracia etc. Alţi mari feudali se asigurară cu câte un regat: Bonifaciu de Montferrat se făcu rege la Tesalonic. Moreea (Peloponezul) fu partea lui Villehardouin şi a unui alt nobil francez, Guillaume de Champlitte. Ducatul de Atena şi Teba încăpu şi el în mâinile unui alt franc. Totuşi, grecii izbutiră să salveze trei frânturi din trupul împărăţiei, întemeind împărăţia de la Niceea şi cea din Trapezunt, amândouă în Asia Mică, şi despotatul din Epir, în Europa.
Veacul al XIII-lea este, aşadar, o treaptă de durere şi grele încercări pentru Bizanţ.
Împărăţia latină de Constantinopol a dăinuit din 1204 până în 1262 şi a fost mereu în luptă cu împărăţia Asăneştilor şi cu cea grecească din Niceea.
De fapt, la Niceea bejenise şi se îndârjise sufletul împotrivirii bizantine faţă de cuceritori. Împărăţia de la Niceea, întemeiată de Teodor Lascaris (1204-1222), îşi putu întări puterea mai ales în urma prăbuşirii lui Balduin sub loviturile ţarului Ioan Asan la bătălia de la Adrianopol din aprilie 1205. Mai târziu, împăratul niceean Ioan al III-lea Duca Vatatzes, îi va învinge pe latini, le va lua Adrianopolul şi se va aşeza nu departe de Constantinopolul cotropit; în 1241, el recucereşte de la bulgari Tracia, Macedonia şi Tesalonicul şi se face stăpân pe despotatul Epirului. Treptat, împărăţia bizantină se reconstituie.
În 1258, împărat la Niceea ajunsese un copil de 7 ani. Generalul Mihail Paleologul omorî regentul, pe Gheorghe Muzalon, care era pizmuit şi urât de cercurile aristocratice, şi îi luă locul. Către sfârşitul anului 1258, Paleolog se încoronă ca împărat alături de tânărul Ioan al IV-lea Lascaris. Gândul lui era dezrobirea Constantinopolului.
La 25 iulie 1261 grupuri armate greceşti intrau prin surprindere în Constantinopol. Împăratul latin şi patriarhul acestuia fugiră în apus. La 15 august, împăratul Paleolog însuşi pătrunse în capitala împărăţiei înviate. Totuşi, împărăţia nu mai era ce fusese altădată: în decursul celor aproape 60 de ani de stăpânire latină, oraşul fusese secătuit, în bună parte, de comorile sale de veacuri.
Mihail al VII-lea Paleologul izbuti să redobândească o mare parte din pământurile înstrăinate. Cu ajutorul flotei genoveze, el recuceri insulele din Marea Mediterană. Peloponezul fu din nou alipit împărăţiei. Despotatul Epirului recunoscu suveranitatea împăratului. Pentru a domoli papalitatea, care se împăca anevoios cu răsturnarea stăpânirii latine la Constantinopol, Mihail Paleologul deschise tratative cu sfântul Scaun, arătându-se părtaş al unirii bisericii ortodoxe cu cea romană.
Veacul al XIV-lea va fi în parte umplut de luptele Paleologilor împotriva înaintării sârbilor. În 1346, ţarul Duşan se încorona la Skopie împărat al sârbilor şi grecilor; el nu izbuti însă a lua Constantinopolul. Împărăţia bizantină trebuia să-i înfrunte şi pe turci. În 1329, Andronic al III-lea Paleologul şi generalul Ioan Cantacuzino nu putură să-i oprească să ia Niceea. În 1341, la moartea lui Andronic, Constantinopolul mai stăpânea în Asia Mică doar oraşe răzleţe. Certurile dintre tânărul Ioan al V-lea Paleologul şi Cantacuzino înlesniră înfăptuirea năzuinţelor turceşti. Ioan Cantacuzino se proclamă împărat la 26 octombrie 1341. Împărăţia era sfâşiată de războiul civil, ca şi de mişcarea socială a zeloţilor (la Tesalonic) şi de speculaţiile teologice.
Cantacuzino ceru ajutor de la sârbi, dar, abia obţinut, pierdu repede sprijinul lui Duşan. Bizuindu-se atunci pe cel al emirului Omur-beg, încercă, în zadar, să recucerească Tesalonicul. La 21 mai 1346, Cantacuzino fu încoronat la Adrianopol de patriarhul din Ierusalim şi intră în oraşul Constantinopol la 3 februarie 1347. În semn de împăcare îşi mărită fata cu Ioan al V-lea Paleolog.
Războiul civil costase însă scump. Acum Bizanţul nu mai stăpânea decât Tracia, o parte din ostroavele Mării Egee, Tesalonicul şi Peloponezul. În 1352, luptele dintre Paleologi şi Cantacuzini izbucniră iarăşi. Sârbii şi bulgarii sprijiniră pe Paleolog, iar turcii pe Cantacuzino. Biruinţa a fost a turcilor, deci a lui Cantacuzino, care îl proclamă împărat, în 1353, pe fiul său Matei. Din nenorocire pentru Bizanţ şi pentru popoarele europene, încă din 1352 turcii puseseră piciorul în Europa, lângă Galipoli, fortificându-se în cetăţuia din Tzimpe.
Cucerirea otomană în Europa începe. În câţiva ani, sultanul Murad I se înstăpâneşte în Tracia şi la Adrianopol (unde îşi aşază în 1365 scaunul împărăţiei sale). În 1389 (bătălia de la Kosovo), Serbia suferă grelele lovituri ale cuceritorilor.
După înfrângerea din bătălia de la Nicopole (1396), la care a luat parte şi Mircea cel Bătrân, împăratul grec Manuel al II-lea Paleologul cere zadarnic ajutor din apus. În 1402, la Ankara, Tamerlan şi mongolii lui nimicesc oastea sultanului Baiazid „Fulgerul”, dând astfel Constantinopolului un răgaz neaşteptat. Douăzeci de ani mai târziu, Murad al II-lea împresoară la rândul său Constantinopolul, fără a-l putea cuceri, mulţumindu-se, în 1430, cu Tesalonicul.
Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul pleacă atunci în apus, pentru a cere ajutor în bani şi oameni. În 1439, strădaniile sale de împăcare bisericească cu Roma izbutesc: se iscăleşte unirea de la Florenţa. În lumea ortodoxă, duşmanii acestei împăcări au fost numeroşi. Cât despre principii apuseni, care în urma unirii erau datori să-şi ajute „fraţii” din răsărit, ei nu s-au arătat prea săritori. La bătălia de la Varna (1444), oastea lui Ioan de Hunedoara, alcătuită din unguri, români şi poloni, este învinsă de Murad al II-lea.
Câţiva ani mai târziu, turcii au un sultan tânăr şi înzestrat, Mahomed al II-lea. El vrea să termine cu ceea ce a mai rămas din Bizanţ. Încălcând pacea cu grecii, clădeşte, în 1451, pe Bosfor, o cetate care gâtuieşte legăturile dintre Constantinopol şi Marea Neagră. În 1453, se înfăţişează cu o puternică oştire, dotată cu tunuri, în faţa zidurilor bătrânei capitale. Împăratul Constantin Dragases refuză însă să se predea. Cu sprijinul papei şi al lefegiilor viteazului Giustiniani Longo, el şi 5000 de bărbaţi constantinopolitani se pregătesc să înfrunte năvala. În zorii zilei de 29 mai, turcii sparg într-un loc zidurile oraşului. Puhoiul se revarsă şi măcelul începe. Jaful, de asemenea. Împăratul cade în învălmăşeală.
Din împărăţia de altădată nu mai rămâneau acum decât despotatul de Mistra (Peloponez), care a fost cucerit de turci în 1460, şi împărăţia de Trapezunt, care îşi încetă existenţa cu un an mai târziu.
Pe treptele Bizanţului creştin doborât la pământ se înălţa acum o altă împărăţie, care-şi mută aici şi capitala – împărăţia otomană. Avântul ei din timpul vijeliosului Mahomed al II-lea Cuceritorul avea să fie cât de cât domolit de paloşul lui Iancu de Hunedoara, la Belgrad, în 1456. De ţepile şi voinicii lui Vlad Voievodul, în Ţara Românească, la 1462. Mai târziu, de cetăţile şi plăieşii Moldovei lui Ştefan cel Mare…

                                                Petre Năsturel, Doctor în Istorie, Material apărut în revista Magazin Istoric nr. 4/37, aprilie 1970

Leave a reply

required