Destinul marilor basarabeni n-a fost simplu nici în perioada interbelică, dar ei au știut să lupte. Un exemplu elocvent îl constituie cazul Dionisie Erhan: „Eu n-am dat niciodată îndărăt – mi-a declarat într-un interviu, bătrânul sihastru de la Suruceni. Viaţa mea este un lanţ nesfârșit de lupte şi de biruințe. N-am luptat niciodată pentru interese personale. Şi de aceea am biruit totdeauna”. … Vasile Țepordei („Raza”, an. VII, nr. 389, 18 iulie 1937, p.1)

„Neamul P.S. Episcop Dionisie se trage din răzeși – arcașii lui Ștefan cel Mare, Voievodul Moldovei.

În cartea dlui I.N. Halippa: „Basarabia în timpul răpirii ei de către ruși” (pag. 301-311) se vorbește că neamul Erhăneștilor, împreună cu neamul Bănulescu-Bodoni și a domnitorului Calimachi, își trag origina din or. Câmpulung al Bucovinei.

Mai târziu neamul Erhăneștilor s-a pogorât în părțile de jos ale Basarabiei, pentru apărarea țării în contra năvălirilor dușmane.

Această familie a Erhăneștilor, împreună cu a Tonuleștilor, a pus temelia actualei comune Bardar, jud. Lăpușna, prin veacul al XV-XVI-lea, după cum mărturisește schița genealogică a acestor neamuri, aflată la P.S. Dionisie.

P.S. s-a născut la 1868 noiembrie 2, în comuna Bardar, jud. Lăpușna, din părinți adânc evlavioși – Vasile și Andriana – răzeși moldoveni, primind din botez numele Dimitrie. În vârstă de numai 15 ani, la 28 noiembrie 1883, a intrat ca frate în Mănăstirea Suruceni, unde a și căpătat cunoștință de carte. După 7 ani, la 1890 a fost întărit frate rasfor, iar la 1899 septembrie 25, a primit tunderea în monahism, schimbându-se numele în Dionisie. În anul 1900 a fost hirotonit ierodiacon, la 1901 e ales și întărit în dregătoria de econom al mănăstirii, iar în 1904 e hirotonisit ieromonah. În 1908 a fost însărcinat ca împlinitor de stareț. La 1911 i s-a acordat crucea aurită. La 1915 e hirotonit ca egumen. În mai 1918 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar de la iunie 1918 până în decembrie același an, a purtat și sarcina de exarh al mănăstirilor din Basarabia.

Cunoștințele teologice le-a cules și le-a aprofundat singur. Limba sa maternă a propovăduit-o mereu și a învățat a scrie și a citi românește în decursul timpului pe toți frații din mănăstire. Cu mare trudă și asprimi a adus cărți românești de slujbă și literare de peste Prut, cu mult înaintea războiului mondial.

…Având în vedere meritele excepționale ale P.S. Sale pe teren național și bisericesc, Sfântul Sinod al Bisericii autocefale ortodoxe române, l-a ales arhiereu, cu titlul al Ismailului, sfințindu-l în Catedrala Mitropoliei din Iași la 22 iulie 1918.

În primul Parlament al României întregite de la 1918, a fost ales, aproape cu unanimitate, senator al județelor Cetatea-Albă și Ismail.


În ziua de 8/21 februarie 1920, Congresul general al Eparhiei i-a votat toată încrederea ca vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, fiind confirmat în această demnitate prin Înalt Decret Regal, în urma recomandării Sf. Sinod și a Guvernului. După înființarea Episcopiei Cetății Albe-Ismail, la 1923, i s-a mai dat titlul de „Tighineanu”, P.S. rămânând și mai departe starețul mănăstirii Suruceni, pe care aproape a reînnoit-o cu totul și a adus-o în starea bună actuală, al cărei stareț și conducător este și astăzi.”

Alegerea lui ca episcop de Ismail a fost lungă și bogată în emoții și retrăiri.
A fost nevoie de câteva etape de votări și de o mare insistență a basarabenilor până s-a obținut aprobarea finală.
La 16 iulie 1932 s-a stins din viață episcopul Cetății-Albe și Ismailului Justinian Teculescu și la 19 iunie mitropolitul Basarabiei Gurie îl desemnează ca locțiitor al scaunului de episcop pe arhiereul DionisieTighineanu, care la 3 august 1932 a sosit la Ismail pentru a-si exercita obligațiile.

Peste aproape un an de la această dată la 20 octombrie 1933 sunt fixate alegerile pentru ocuparea scaunului episcopal rămas vacant. Adunarea Eparhială a episcopiei Cetatea Albă-Ismail se întrunește și adoptă un act în care roagă Sfântul Sinod să-l aleagă pe arhiereul Dionisie Tighineanu episcop. Actul îl semnează cei 41 de membri prezenți la adunarea extraordinară. În același sens se pronunță și marele istoric Nicolae Iorga în articolul „Un episcop pentru Basarabia” publicat în ziarul „Neamul românesc”(1933, din 20 octombrie):
„Împrejurări de familie mă împiedică de a fi azi la alegerea episcopului Cetății-Albe.

Cunosc prescripție din lege care cere o diplomă universitară pentru acela care ar avea să ocupe un scaun eparhial. E o îngrădire pornită din lăudabile preocupări culturale, dar toată tradiția țării care a ridicat la această situație atâția oameni de un mare merit, care n-au știut nici ce înseamnă liceul, se ridică împotriva acestei pretenții. De altfel, ea a fost înlăturată la cea dintâi alegere de arhiereu fără titlu.
Acela pe care-l cer basarabenii, se află în această situație.

Dacă ei îl cer pe părintele Dionisie, e pentru că viața lor în lupta pentru cultura românească și pentru reunirea la vechea lor Moldovă e legată de acest venerabil cleric, atât de smerit și de devotat Bisericii sale.

Ei își aduc aminte de atitudinea deosebit de curajoasă pe care acest drept și bun moldovean a avut-o în zilele când soarta provinciei sale era în discuție, și cred că se cuvine loc celui care și l-a găsit la primejdie. „(Citat după Buletinul Episcopiei –Cetății Albe –Ismail în numărul festiv închinat alegerii, învestirii și instalării P.S.S. Dionisie Erhan, episcopul Cetății Albe-Ismail (Ismail, 1935) pag.5).

La votarea din Sf. Sinod au participat 159 de membri, fiind stabilită majoritatea ca fiind de 80 de voturi. Au fost două runde în care în prima încercare arhiereul Dionisie Tighineanu a luat 76 de voturi, fiind pe primul loc, dar neatingând cifra majorității stabilite. În cea de a doua confruntare a obținut 70 de voturi și a fost declarat învingător și felicitat cu ocuparea noului post. Dar n-a fost să fie…

La 22 octombrie 1933 Sf. Sinod a invalidat alegerea pe motiv că învingătorul nu deține diplomă universitară. Și în acest caz mitropolitul Gurie îl repune în scaun ca interimar, dar nu cedează căutând soluții, adresându-se chiar regelui să intervină la soluționarea acestei probleme.
Soluția a fost găsită, la 21 martie 1934 la Facultatea de Teologie din Chișinău a avut loc ședința festivă la care arhiereului Dionisie Tighineanu a fost proclamat Doctor Honoris Causa. Astfel piedica a fost înlăturată.

La 18 aprilie 1934 Sf. Sinod a confirmat alegerea lui Dionisie Erhan, episcop de Cetatea Albă-Ismail.
Preotul și scriitorul Gala Galacton care-l cunoștea personal a scris în ziarul „Curentul” (nr. 2233 din 23 aprilie 1934):
„Sf. Sinod al Bisericii Române Ortodoxe a luat ieri o hotărâre fericită: a recunoscut pe P.S. Dionisie, Episcopul Locotenent al Ismailului, drept episcop bine ales și definitiv. Ende gut, alles gut…”

Învestitura a avut loc vineri, 27 aprilie 1934 la ora 12 în palatul regal, în sala de ceremonii cu participarea înaltului cler, președintelui consiliului de miniștri și a diverselor personalități, principalul fiind chiar regele Carol al II-lea.
Dar peste doi ani izbucnește scandalul cu mitropolitul Gurie acuzat de abuzuri și el ca un adevărat prieten se implică în demonstrarea adevărului și pătimește:

„Am anunţat în numărul trecut al ziarului nostru că Vlădică Dionisie al Ismailului a primit un ordin de la Sfântul Sinod prin care i se interzice să vină la Chişinău şi cu atât mai puţin la Suruceni.

Ordinul e categoric. Ameninţarea că va trage consecinţele, în caz de nerespectarea ordinului e şi mai categorică.

Modificarea formală o ştim cu toţii: potrivit canoanelor un cleric dintr-o eparhie nu are voie să se amestece în treburile altei eparhii. Deci Prea Sfinţitul Dionisie n-ar avea voie să se amestece în treburile Arhiepiscopiei Chişinăului… Pentru că aşa glăsuiesc canoane. Şi pe de o parte e bine că glăsuiesc aşa, deoarece se consolidează principiul autorităţii. Fiecare stăpân poate dispune numai la el acasă. „În mănăstire străină nu te băga cu obiceiul tău”, zice un proverb rus. Aşadar, privind lucrurile pur formal şi superficial, ordinul ar avea o justificare.

Prea Sfântul Dionisie este stareţul de peste 30 de ani al Mănăstirii Suruceni, este vicarul Arhiepiscopiei de la 1919 până la 1934 şi este fiul satului Bardar. Fiindcă cine ar putea considera străin într-o mănăstire pe un venerabil călugăr care a trăit în ea 60 de ani?

Apoi chiar din punct de vedere bisericesc, Prea Sfinţia Sa conduce o eparhie sufragană Mitropoliei de aici.
Este adevărat că Prea Sfinţitul Dionisie vine des atât la Chişinău, cât şi la Suruceni. Întrebarea nu trebuie să fie „vine sau nu”, ci trebuie să fie „ce caută şi ce face Prea Sfinţia Sa aici”. Vine Prea Sfinţia Sa să se plimbe? Asta vrem s-o ştim. Şi pe asta am fi vrut s-o ştie şi Sfântul Sinod. Apoi cine s-o fi plimbând, se plimbă el, dar bătrânului Episcop de Ismail numai de plimbat nu-i arde.

Ce caută Prea Sfinţia Sa la Chişinău şi la Suruceni?

Ceea ce caută Prea Sfinţia Sa aici, am vrea să caute toţi vlădicii noştri.
Cine a vizitat Ismailul acum trei-patru ani a putut vedea că în corpul clădirilor de la episcopie era o capelă, în care nu ştiu dacă încăpeau 30 de oameni. Era pur şi simplu o cameră mai mare. Venind la conducerea Episcopiei Sudice, Vlădică Dionisie s-a gândit să ridice pe locul ei o biserică episcopală. Odată fixat acest plan, Prea Sfinţitul a pornit la lucru. Şi cine a vizitat anul trecut Ismailul a putut vedea că în curtea episcopiei se află o măreaţă biserică în stil moldovenesc de ţi-i mai mare dragul s-o priveşti.

Cine vrea să se intereseze va afla că această biserică este concepută, pornită şi terminată de Prea Sfinţitul Dionisie. Venea singur la Chişinău, se târguia cu meşterii, cu inginerii, se ducea singur la depozitele de fier şi lemn, cumpăra de bani proprii materialul aproape cu jumătate de preţ ca la Ismail.

Stătea zile întregi lângă meşteri şi-i supraveghea. Apoi îi lua şi-i ducea la Ismail, unde de asemeni îi ţinea din scurt. Şi biserica episcopală este construită şi pictată cu jumătate de preţ mai ieftin ca alte biserici.

Deci Episcopul Dionisie nu se plimba. Tot de când e episcop la Ismail a făcut, mai mult din punga sa proprie, o biserică în satul Prisaca, lângă Ialoveni. Lemnăria, uşile, ferestrele, ca şi pictura acestei biserici s-au executat în casă la Vlădica şi sub ochii Prea Sfinţiei Sale. În vara şi toamna trecută, a făcut, pe buzunarul său, pentru Mănăstirea Suruceni, un beci modern de piatră, o cramă şi a repetat complet stăreţia, în care s-au ţinut istoricele şedinţe secrete din anii 1917-1918.

A vărsat din buzunar sute de mii, ceea ce n-au făcut alţii. Acum a pornit la Ismail, în curtea episcopiei, o clădire nouă, pe ai cărei meşteri îi vânează tot de la Chişinău.

Şi bătrânul Vlădică are încă multe planuri frumoase de realizat, la care nu vrea să renunţe în niciun caz.
Apoi timpul cât a stat în Chişinău, Prea Sfinţia Sa nu s-a amestecat cu nimic în treburile eparhiei. A, că a făcut o biserică, o stăreţie şi mai nu ştiu ce acolo? Aceasta se cheamă amestec? Da, de ce nu vin şi alţii să se amestece la fel? De ce nu vin şi alţii să umble ca albina adunând şi creând pentru obşte, pentru Domnul?

De la lucru în via Domnului nu se poate: Chiar, dacă – după cum e cazul Prea Sfinţitului Dionisie care se simte rău dacă nu stă mai mult în clima de la Ismail – are nevoie să lucreze în alt aer?

Noi, în tot cazul am dori din suflet ca toţi ierarhii Bisericii noastre să calce canoanele numai atât cât le calcă Vlădică Dionisie al Ismailului, venind pe la Chişinău şi pe la Ismail şi făcând cele ce face. Numai atât să le calce. Şi atunci vom fi cu toţii fericiţi…
Vasile Țepordei „Episcopul Dionisie”
(„Raza”, an. VII, nr. 389, 18 iulie 1937, p.1)

Și tot același publicist îi deplânge dispariția:
„S-a stins Vlădică Dionisie
…L-am cunoscut pe Vlădică Dionisie atât în viforul luptei cu viaţa, cât şi în liniştea patriarhală a amintirii. M-am apropiat de el în toiul luptei pentru un înalt principiu: acel al dreptăţii. Şi în timp ce toţi erau gata să lase armele, Vlădică Dionisie a mers înainte şi a învins.
Valoarea naționalismului episcopului Dionisie este cu atât mai mare, cu cât el nu l-a învăţat la şcoală, ci la robie. Conştiinţa de român şi-a educat-o în timp ce oficialitatea bisericească şi cea administrativă erau ruseşti din cap până-n picioare.
În timp ce neamul românesc era prezentat în cartea şi presa rusă ca un conglomerat de naţionalităţi cu predominarea elementului slav, ieromonahul Dionisie Erhan, ştergând praful de pe izvoadele istoriei noastre naţionale, citea că toţi de la Râm ne tragem şi, deci, că toţi suntem strănepoţi ai lui Traian.

L-am auzit pe venerabilul derviş de la Suruceni, combătând cu atâta înflăcărare teoria lui Rosler, că sângele nostru ar fi provenit din amestec străin de viaţă latină, încât profesorul N. Iorga i-a sărutat mâna în public, declarându-l că atâta pregătire în materie de istorie naţională rar a întâlnit la un om străin de catedră universitară.

…Vlădica Dionisie a fost o adevărată comoară naţională. Bun, sfătos, înţelegător, el ştia să-şi apropie oamenii, să şi-i împrietenească, să-şi iubească şi să-i determine să-l iubească.
(„Raza”, an. XIII, nr. 680, 26 octombrie 1943, p.1)

Pensionat la 1 septembrie 1941, cercul destinului Dionisie Erhan l-a încheiat la 17 septembrie 1943. A fost înmormântat la Mănăstirea Suruceni – nu la locul de baştină, ci în locul naşterii spirituale…

Un articol de: Iurie Colesnic

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.