În acest urcuş lăuntric spre praznicul împărătesc al Adormirii Maicii Domnului, se cuvine să amintim de ctitoria cu acest hram a Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Ansamblul monastic de la poalele Munţilor Făgăraş a avut, de-a lungul anilor, soarta ctitorului său, fiind bătut cu tunurile, părăsit, pentru a renaşte prin purtarea de grijă a doi ierarhi de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania: Mitropoliţii Nicolae Bălan şi Antonie Plămădeală.

Stăpânirea familiei Brâncoveanu asupra moşiei Sâmbăta de la poalele Munţilor Făgăraş începe în anul 1654. La 11 martie, vornicul Preda Brâncoveanu arvunea acest domeniu de la văduva principelui Gheorghe Rácoczi I. Ulterior, la 28 mai 1654, fiul Susanei Lorantfi, principele Gheorghe Rácoczy II, atesta trecerea moşiei Sâmbăta în proprietatea lui Preda Brâncoveanu, nepotul domnitorului Matei Basarab. Considerat cel mai bogat boier din vremea sa, Preda Brâncoveanu a fost ucis la Târgovişte, din porunca domnitorului Mihnea al III-lea, în 1658. Cum fiul său, Papa Brâncoveanu, fusese asasinat în timpul răscoalei seimenilor din 1655, satul Sâmbăta a fost moştenit de nepoţii săi, Constantin şi Barbu. În 1678, după o perioadă când a fost confiscată de principele Transilvaniei, Mihai Apafi I, boierul Constantin Brâncoveanu reintră, în urma unor proteste, în proprietatea moşiei bunicului său.

Ansamblul mănăstiresc după tipic a fost zidit de Constantin Brâncoveanu. Existau în zonă călugări sihaştri care coborau din munţi la biserica din lemn pentru a primi Sfintele Taine, după care se întorceau la liniştea masivului ce uneşte Ţara Românească cu Transilvania. Reorganizarea acestei vetre monahale trebuie privită în legătură cu tendinţa expansionistă a Bisericii Române Unite cu Roma, înfiinţată în preajma anului 1700 ca instrument al politicii habsburgice. Domnitorul român începe în 1696 construcţia bisericii din zid, înconjurând-o, ca o cetate, cu chiliile călugărilor, două şcoli şi o tipografie. Această reorganizare făcea din Mănăstirea Sâmbăta un bastion al Ortodoxiei din Transilvania. La şcoala de grămătici, copiii învăţau lucruri elementare, în timp ce şcoala de cateheţi pregătea preoţi pentru satele româneşti din zonă.

În lipsa pisaniei originale, care s-a pierdut, istoricul Nicolae Stoicescu aminteşte două izvoare ce atestă ctitoria brâncovenească: o inscripţie din proscomidiarul bisericii voievodale şi o însemnare pe o carte de cult. Pe peretele de la proscomidiar stă scris: „Această mănăstire s-a zidit cu toată cheltuiala măriei sale Constantin Brâncoveanu, fost voievod a toată Ungrovlahia, a sfinţiei sale părintelui egumen al mănăstirii şi a dumnialor ctitori: Manolache şBrâncoveanuţ, Rafail“. Un Triod tipărit la Buzău în 1701 poartă următoarea însemnare: „Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mănăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 ş1701ţ“. Nicolae Stoicescu explică organizarea acestui ansamblu monastic în cadrul proiectului voievodului român de protectorat asupra românilor ortodocşi de peste munţi: „Când s-a hotărât să ridice mănăstirea de la Sâmbăta, C. Brâncoveanu se va fi gândit, desigur, şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a dezbina pe români pentru a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti – considerat la 1699 «patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal» – a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania“. De altfel, la 5 iulie 1701, Brâncoveanu îi asigura pe braşoveni că a făcut o serie de demersuri pe lângă Curtea de la Viena, în urma cărora a fost anunţat că Episcopul Atanasie Anghel nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire.

Martiriul mănăstirii…

După înăbuşirea revoluţiei conduse de călugărul Sofronie de la Cioara, în vara anului 1761, generalul Adolf Nikolaus von Buccow, comandant militar al Transilvaniei, a dispus o serie de măsuri represive împotriva românilor ortodocşi. Acesta a dus la îndeplinire ordinele dispuse de Curtea de la Viena, care prevedeau ca mănăstirile din lemn să fie arse, iar cele din zid şi piatră să fie demolate. În Făgăraş, ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761. Mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost singura cruţată de distrugere la 1761, foarte probabil la intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara satului şi ctitora mănăstirii.

Este important să amintim că domnitorul Constantin Brâncoveanu a avut o activitate diplomatică prodigioasă, în special cu Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană. O serie de privilegii primite de domnitorul român erau transmisibile urmaşilor săi. Astfel, titlul de conte acordat de Leopold I în 1688 era preluat de fiii, fiicele şi toţi descendenţii domneşti de ambele sexe. La 30 aprilie 1701, acelaşi Leopold I porunceşte printr-un document autorităţilor din imperiu să acorde protecţie şi asistenţă prinţului Valahiei, familiei sale şi urmaşilor lor. Aşadar, moştenirea dinastică a Brâncovenilor prevedea şi o serie de privilegii de protecţie şi salvgardare pentru întreaga familie. Aşa se explică influenţa urmaşilor familiei Brâncoveanu de la jumătatea secolului al XVIII-lea pe lângă autorităţile imperiale.

După salvarea mănăstirii, biserica a fost îmbrăcată într-un veşmânt de pictură ce impresiona prin foiţa de aur ce împodobea zugrăvelile pictorilor Pană Mihai şi Popa Ionaşcu. Pictura s-a făcut în anul 1766, în timpul stareţului Visarion, cu daniile boierilor Brâncoveni Nicolae şi Manolache (Emanuel). În perioada 1772-1802, din cauza unei datorii către negustorul Dumitru Marcu, moşia şi implicit mănăstirea au ieşit de sub stăpânirea familiei Brâncoveanu. În noiembrie 1785, profitând şi de această împrejurare, generalul Preiss a dărâmat ultimul bastion de apărare a Ortodoxiei din Ţara Făgăraşului. De această dată, intervenţiile boierilor Nicolae şi Manolache Brâncoveanu pe lângă Curtea de la Viena au fost inutile. Construcţie solidă, biserica nu a putut fi culcată la pământ. Rămas în ruină vreme de un secol şi jumătate, sfântul locaş a putut fi refăcut abia după 1918, când Ardealul s-a întors între graniţele României. La început de secol XX, marele istoric Nicolae Iorga vizita ruinele mănăstirii brâncoveneşti şi nota: „Un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri cu pridvor şi tindă, încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat şi-i acopăr cu peitate goliciunea părăsită“.

…şi renaşterea ei

Cu ajutorul familiei regale, cel de-al doilea ctitor al Mănăstirii Sâmbăta de Sus avea să fie vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului, începând cu anul 1926. În perioada interbelică, biserica a fost restaurată respectându-se fidel stilul brâncovenesc. Zidurile masive ce au biruit vicisitudinile vremurilor au fost refăcute, s-au completat părţile dărâmate şi s-a refăcut acoperişul. O altă piatră de încercare în istoria acestui aşezământ a fost izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, conflagraţie ce a tergiversat planurile ierarhului ctitor. Mitropolitul Nicolae Bălan urmărea refacerea întregului aşezământ prin construirea unei clădiri de chilii pentru călugări, a unei tipografii şi a unei case de odihnă pentru preoţii în vârstă. Slujba de sfinţire a fost săvârşită în 1946, după încheierea războiului, iar procesul de restaurare s-a rezumat la refacerea bisericii mănăstireşti şi reconstruirea vechii clopotniţe în forma iniţială. După instaurarea regimului comunist în ţara noastră, Munţii Făgăraş au reprezentat un loc de rezistenţă anticomunistă, orice aprobare pentru reconstruirea incintei mănăstirii devenind imposibilă, întrucât putea fi privită drept loc de sprijin al celor din munţi.

Gospodăria aşezământului se afla la aproape un kilometru de biserică, lipsa unei incinte făcând din mănăstire o palidă amintire a ansamblului monastic organizat de ctitorul ei, Domnitorul Martir Constantin Brâncoveanu. Părintele arhimandrit Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii „Brâncoveanu“ – Sâmbăta de Sus, arată că nici după restaurarea bisericii greutăţile nu au încetat: „Mănăstirea s-a dezvoltat în continuare, călugării de aici ducându-şi viaţa în retragere şi smerenie. La monahii existenţi s-au adăugat mereu alţii noi, dar mănăstirea funcţiona la posibilităţi reduse. Rămăsese lipsită de incintă. Activitatea culturală, deşi prezentă, se desfăşura în condiţii restrânse. Mănăstirea nu era şi nu putea fi ceea ce o gândise fondatorul ei să fie, deoarece era într-un fel lipsită de trupul ei. La aceasta s-a mai adăugat şi venirea la putere a regimului comunist, care a împiedicat mult buna funcţionare a întregului monahism românesc, ca şi a întregii vieţi bisericeşti. În 1959, în urma Decretului 410, o mare parte din călugări au fost siliţi să părăsească mănăstirile, acest lucru fiind valabil şi în cazul ctitoriei brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, aşa încât mănăstirea aştepta din nou timpuri mai bune, în care să poată înflori, în care să poată deveni ceea ce fusese destinată de întemeietorul ei, Constantin Brâncoveanu: un centru religios şi cultural“.

Cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii „Brâncoveanu“ – Sâmbăta de Sus avea să fie Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului, în perioada 1985-1993. Prin grija sa, biserica brâncovenească a suferit reparaţii capitale, iar pictura din interior a fost refăcută. De asemenea, în această perioadă a fost construită o nouă incintă a mănăstirii, în cadrul căreia a fost prevăzută şi o biserică nouă, cu hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, un proiect temerar început în vremea regimului comunist, căruia îi vom dedica un material viitor.

Tezaurul brâncovenesc al Mănăstirii Sâmbăta

Adrian Nae, bibliotecar şi muzeograf al Mănăstirii „Brâncoveanu“ – Sâmbăta de Sus, ne-a prezentat tezaurul patrimonial al aşezământului legat de domnitorul ctitor: „Un act original emis de domnitorul Constantin Brâncoveanu la 1690 este cel mai vechi pe care îl avem în proprietatea mănăstirii, donaţie a Mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin acest document, domnitorul Constantin Brâncoveanu reglementează anumite proprietăţi ale unui pârcălab Pârvu din zona Strehaiei, Mehedinţiul de astăzi. Acesta luase în arendă câteva moşii ale domnitorului, avea grijă de ele, plătea o anumită sumă de bani după ce valorifica produsele, iar domnitorul a emis un act prin care îi permitea folosirea în arendă a acestor proprietăţi. Documentul are semnătura olografă a domnitorului: «Io Constantin Voievod», iar în colţul inferior semnează marele logofăt Şerban Greceanu, şeful cancelariei domneşti“. Mănăstirea mai păstrează un Triod tipărit la Buzău în 1700, lucrare închinată domnitorului Constantin Brâncoveanu de Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, şi Mitrofan, Episcopul Buzăului, şi donată de ctitor Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Domnitorul a oferit mănăstirii sale de la poalele Munţilor Făgăraş şi un Penticostar tipărit în 1701 la Buzău prin grija aceloraşi ierarhi.

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.