Pr. Sofronie Saharov

Părintele Sofronie Saharov

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.

Continuare …

Noi recunoaștem pe Hristos ca fiind Adevărul Absolut

În creștinism, experiența, în sensul final, nu atârnă de om, căci esența experienței creștine este în dumnezeiasca împărtășire, în împărtășirea Dumnezeieștii ființări, iar Dumnezeu este absolut slobod și nesilit de nici un mijloc omenesc spre o astfel de împărtășire.

Continuare …

Cum să deosebim gândurile ce vin din afară de cele ce se nasc în inima noastră?

În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.

Continuare …

Nu lăsați lucrurile acestei lumi să vă risipească

Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.

Continuare …

O paralelă între nuntă şi monahism

Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă lăuntrică cu mine însumi, altfel spus, greutatea de a renunţa la ceva ce m-ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m-a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură.

Continuare …

Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar dacă suntem cu Hristos, vom ajunge să le biruim

Când, în duh, mergem spre Fiinţa absolută, această cale ne pare infinită. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum putem fi luminaţi de această Stea care pare să fie la mii de ani lumină? Şi deodată vom descoperi că acest drum foarte lung poate să fie scurtat, că Dumnezeu se află foarte aproape de noi şi spune: “O inimi fără minte şi uşuratici în a înţelege şi a crede!”. Cum să trăim pentru a scăpa de înşelare? Nu trebuie să credem că participăm la suferinţele lui Hristos când, în starea de durere a fiinţei noastre – duh, minte, inimă şi trup – suferim pentru a nu mai face păcate.

Continuare …

În Biserică ești într-o corabie cu oameni bolnavi, care s-au salvat din mare…

Oricât veți căuta preotul cu har, comunitatea perfectă, nu îl veți găsi… așa cum nu veți găsi nici căsătoria impecabilă, nici copilul ideal.În Biserică nu intri ca într-un partid în care începi să judeci și să împarți dreptatea. În Biserică ești într-o corabie cu oameni bolnavi, care s-au salvat din mare.

Continuare …

Unii au îmbătrânit în nevoințe dar smerenia nu o au învățat

Iată o taină: sunt suflete care au cunoscut pe Domnul; sunt suflete care nu L-au cunoscut, dar cred; și sunt și aceia care nu numai că nu     L-au cunoscut, dar nici nu cred, și printre ei sunt chiar și oameni învățați.
Necredința însă vine din mândrie. Omul mândru voiește cu mintea sa și cu știința să cunoască toate, dar lui nu i se dă a cunoaște pe Dumnezeu, căci Domnul Se descoperă numai sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul arată lucrurile Sale care sunt de neajuns minții noastre, dar Se descoperă în Duhul Sfânt.

Continuare …

Noi ne pocăim personal, însă patimile noastre sunt şi patimile ce stăpânesc lumea

Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.

Continuare …

Pe Hristos nu-L vom putea cunoaşte dacă El nu ne cunoaşte

Hristos stă afară de uşa sufletului nostru şi bate ca să-I deschidem, nu intră înăuntru. Nu vrea să ne siluiască libertatea pe care El Însuşi ne-a dat-o. O spune în Apocalipsă: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Apocalipsa 3, 20). Hristos este nobil. Stă afară de uşa sufletului nostru şi bate lin. Dacă Îi deschidem, va veni înlăuntrul nostru şi ne va dărui totul, pe Sine, tainic, fără zgomot.

Continuare …

„Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă“

“(…) În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.

Continuare …

Din inimă Îl iubim pe Dumnezeu

– Romanii (îi înţelegea prin aceasta pe latini [catolici, n.n.]), în liturghia lor, dau însemnătate cuvintelor lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi…” şi socotesc că în acea clipă are loc sfinţirea Darurilor. Dar şi Hristos, ca om (firea omenească), Se ruga Părintelui Său. Pentru aceasta, rugăciunea Anaforalei este adresată Tatălui – spre a-L trimite pe Duhul Sfânt şi a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos.

Continuare …