Odată, am fost întrebat de cineva cum poate omul să fie conştient, în orice zi, de măsura duhovnicească la care se găseşte.
Din înfrângere în înfrângere
Mitr. Antonie de Suroj
Bucuraţi-vă de iubirea preotului duhovnic la care mergeţi!
Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine.
Hristos a fost răstignit pentru că a predicat o iubire care-i înspăimânta pe contemporanii Săi
Fiecare din cei pe care îi întâlnim are dreptul la existenţă, fiindcă are o valoare în el însuşi şi noi suntem puţin obişnuiţi cu o asemenea optică! A accepta ca ceilalţi să fie ceilalţi reprezintă un pericol, o ameninţare. A recunoaşte dreptul altuia de a fi el însuşi riscă să însemne, într-o bună zi, a-i recunoaşte dreptul să mă omoare. Dar dacă-i limităm dreptul său la existenţă, îi negăm acest drept.
Să ne întrebăm cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar vedea un pic viața noastră
Mai întâi de toate, fiecare spovedanie, mai presus de orice, trebuie să fie personală, doar a mea, în niciun caz comună, pentru că ceea ce este în joc este destinul meu propriu. Iată de ce, oricât de imperfectă ar fi propria mea judecată despre mine însumi, prin aceasta trebuie să încep. Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea?
Mitropolitul Antonie de Suroj: Nu cred că Judecata este despre a fi judecat şi osândit. Judecata înseamnă să ne aflăm faţă în faţă cu Frumuseţea de nedescris, cu Iubirea desăvârşită
– Cum să ne gândim la Judecata lui Dumnezeu? Poate omul să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, căci fiecare dintre noi este păcătos?
Prima noastră chemare
Când citim Evanghelia vedem că Dumnezeu ne cheamă să fim aici, pe pământ, ceea ce a fost Însuși Hristos, adică Cel care e gata să slujească celui care e în nevoie: să fie cel mai nedreptățit, să accepte umilințe, înjosiri și cea mai umilă poziție în rândul oamenilor. Domnul ne arată aceasta în modul cel mai vădit atunci când, la Cina cea de Taină, El spală picioarele ucenicilor, spunând că le-a dat un exemplu de urmat.
Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat…
Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.
Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, cu atât trăim bucuria Lui
Vă aduceţi aminte, fără îndoială, câteva imagini din Sfânta Scriptură. Iat-o pe prima: Moise pe muntele Sinai şi poporul adunat la picioarele muntelui, aşteptând cu teamă şi cutremur, aruncând priviri către culmile învăluite de un nor întunecat, asemănător fumului ce iese din sobă. Moise urcă spre norul întunecos, împins de ascultarea şi credinţa sa, iar în momentul când pătrunde în neguri, acestea se umplu de lumină, de slava lui Dumnezeu. Văzut din exterior, norul este teamă şi întuneric; trăit dinlăuntru, este limpezime de viaţă.
Mulțimea după ale cărei aplauze tânjim, de a cărei judecată ne temem, nu este adunarea sfinților lui Dumnezeu
Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați.
ÎL ţinem pe Dumnezeu în rezervă, pentru orice eventualitate, pentru ceasul ultimei noastre încercări
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
Mustrările de conștiință pot face din viața noastră un iad adevărat, însă ele nu ne deschid porțile Împărăției Cerurilor
Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic.
Când renunţăm la rugăciune, renunţăm la luptă
După cum adesea se întâmplă ca atunci când, după multe căutări şi luptă singuratică, noi deodată ne adresăm cu strigăt lui Dumnezeu, o mulţime de glasuri, de dinafară şi dinăuntru, încearcă să ne curme rugăciunea noastră. De câţi ani te lupţi, iar Dumnezeu nici nu se uită la aceasta? Se va uita oare acum? De ce să te mai rogi? Întoarce-te iară la disperarea ta, tu eşti orb şi orb pentru totdeauna. Însă cu cât e mai puternică rezistenţa, cu atât mai clar e faptul că ajutorul e foarte aproape.
„Eu stau la ușă și bat”
Dacă înveți să te sustragi neastâmpărului, poți face orice, cu orice viteză, cu orice măsură de atenție și vioiciune, fără a avea sentimentul că timpul îți scapă sau că te ajunge din urmă. Îți poți îngădui să fii iute sau încet, fără a avea noțiunea timpului, pentru că nu ai nimic de făcut în afară de ceea ce ți-ai propus și pentru că nu există nici o țintă anume în afara drumului însuși. Și apoi vei vedea că te poți ruga în orice situație te-ai afla, că nu există nici o situație care să te împiedice de la rugăciune.
Cum să trăim cu noi înşine
Aş vrea să vă explic cum înţeleg eu această temă. Când am propus ca temă a Congresului nostru eparhial din acest an „Cum să trăim cu noi înşine” am avut în vedere două lucruri. În primul rând, mulţi dintre noi nu se simt, în cea mai mare parte a timpului, „confortabil” cu ei înşişi; suntem nemulţumiţi de noi înşine, avem senzaţia acută a nereuşitei, a falimentului. Iar atunci când în locul sentimentului nemulţumirii şi nereuşitei avem sentimentul mândriei şi simţim că prosperăm, aceasta este, poate, şi mai rău.
Ştim doar că suntem aşteptaţi, că Tatăl ne aşteaptă…
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi.
Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
De ce ne simțim pierduți când vine momentul să ne rugăm?
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.
Toate energiile tale și întreaga ta ființă să fie concentrate în cuvântul „acum”
Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiați într-o stare de statornicie și pace lăuntrică, în care stăm față către față cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge și că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.