Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.
De ce Săptămâna Patimilor se mai numește și Săptămâna Mare?
Încredinţeazâ-te din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă!
Domnul se află pretutindeni şi întru toate, pe toate le ţine şi pe toate le chiverniseşte. Pentru aceasta îl şi numim Atotţiitorul. Drept aceea, n-ar trebui să port grijă de nimic. Atotputernicul Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă din nimicnicie şi întrucât prin noi înşine, fără Dumnezeu, nu putem săvârşi nimic, nici viaţa nu ne-o putem orândui sau întări. Dumnezeu este totul pentru noi: viaţa şi puterea noastră, lumina şi aerul nostru, mâncarea şi băutura cea duhovnicească, îmbrăcămintea – totul.
Să nu uiţi nicicând că lumina sufletului, a minţii şi a inimii tale vine de la însuşi Iisus Hristos, Cel ce este lumina ochiului inimii noastre! Nu precum lumina soarelui, care apare şi apoi piere, şi nu poate pătrunde corpurile cele solide, nestrăvezii, lăsând multe lucruri în întuneric, căci nu-i stă în putinţă să lumineze nici măcar un suflet cufundat în întunericul păcatului. Hristos este „lumina care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,9)- adică sufletul omului, partea cea mai însemnată a fiinţei sale. Da!
“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu.
Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
Tu, creştine, eşti dator să fii gospodar şi stăpân în inima ta, eşti dator să domneşti peste toate patimile şi să le omori, şi să dai stăpânire harului şi tot binelui, iar mai ales dragostei de aproapele, ca să-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât iubeşti orice altceva.
Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine;
Nu soarele este cel ce luminează. Domnul luminează cu neasemuita Sa bunătate, cu negrăita Sa lumină.
Dacă Domnul i-a dat soarelui atâta lumină, de bună seamă Domnul are infinit mai multă lumină; de vreme ce i-a dat soarelui o asemenea lumină, înseamnă că drepţilor, în veacul ce va să fie, le va da neasemuit mai multă lumină, soarele neînsemnând nimic faţă de sufletul raţional al omului.
Când ne rugăm suntem neapărat datori să punem stăpânire pe inimă și s-o întoarcem către Domnul. Este nevoie ca inima să nu fie rece, vicleană, necredincioasă, îndoită: altminteri ce folos de la rugăciunea noastră, de la postirea noastră? Oare bine este să auzim de la Domnul glas mânios: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine (Matei 15, 8)?
Doar Ziditorul ştie întreaga vrednicie a sufletului omenesc, pe care El l-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, şi numai El poate preţui după vrednicie toată nemărginita lui dragoste şi dăruire faţă de Dânsul.
De ce uneori ne rugăm atât de greu?
Doamne, a Cărui dragoste pentru noi depăşeşte la infinit dragostea oricărui tată, a oricărei mame, a celei mai iubitoare soţii, miluieşte-ne!
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
În viața aceasta, o viață a încercărilor și a luptelor, creștinul se află mereu între două tendințe: între bine și rău, între ispitirea și necazurile pricinuite de vrăjmași, și liniștirea și ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de întrecere între Dreptul, Sfântul și Multmilostivul Dumnezeu și răul, vicleanul și ucigașul vrăjmaș.
Observaţi un fenomen interesant în natură. Când sădeşti o plantă într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubăr, ea îşi dezvoltă îndeosebi rădăcinile. Sloboade în adânc mai multe ramificaţii, în schimb partea de la suprafaţă se dezvoltă mai puţin, dă ramuri, frunze şi flori sărace.
Cât ești de bun, Doamne al meu, și cât ne ești de apropiat; atât de aproape încât putem vorbi oricând cu Tine, putem să ne mângâiem cu Tine, să respirăm și să ne înțelepțim prin Tine, să ne aflăm pacea, să dobândim prin Tine larg orizont sufletesc.