Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – și a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiții este cumplit să fii al omului. „Nu vă faceți robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23), a zis apostolul.
Întotdeauna m-au mișcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul și la sine însuși și care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan:
Dacă tu te rogi lui Dumnezeu ca să te scape de razboiul păcatului ce te apasă şi nu eşti auzit de Dumnezeu, apoi nu te întrista. Dumnezeu ştie mai bine ce îţi este de folos. Rugându-te lui Dumnezeu în timpul luptei, să nu zici: scapă-mă de cutare, sau de cutare, sau dăruieşte-mi cutare sau cutare.
Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază.
Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.
Înnoiască-se ca ale vulturului tinereţile tale! Iar omul se înnoieşte, întinereşte de pe urma bunei credinţe. Dacă e să facem o comparaţie între viaţa omenească şi veşnicie, toţi suntem la fel de bătrâni. Mie îmi apare în floarea şi frumuseţea tinereţii, cu adevărat viu, numai cel binecredincios. Acesta răspândeşte mireasma duhovnicească a nemuririi; se simte că în el trăieşte Dumnezeu, dând viaţă sufletului.
“În cele mai multe cazuri încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă spirituală, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de espectativă.
Liniştiţi-vă! Viaţa pământească a creştinului este amestecată cu mângâieri şi cu ispite. Aşa a rânduit Purtarea de grijă dumnezeiască! Mângâierile ne sprijină în calea lui Dumnezeu, iar ispitele ne înţelepţesc.
Tovărășiile și societatea au o mare înrâurire asupra omului. Tovărășia și apropierea unui învățat aduce multă știință, a unui poet multe gânduri și simțiri înalte, a unui călător multe cunoștințe despre țările străine, despre obiceiurile și datinile altor popoare. E limpede: tovărășia și apropierea sfinților aduc sfințenie. „Cu cel cuvios, cuvios vei fi, și cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, și cu cel ales, ales vei fi“ (Ps. XVII, 26, 27).
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Odinioară, păcatul a pătruns în raiul cel de sus. Acolo, el le-a spus strămoșilor mei să guste din fructul oprit.
