Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneț, un cuvânt frumos. Da, să te poți prezenta oriunde și oricând cu ceea ce ești, cu interiorul tău și cu exteriorul tău, pentru că viața din exterior este o proiectare a vieții din interior.
Care este rolul „Psaltirii” în viaţa unui credincios, ştiind că mulţi duhovnici recomandă citirea zilnică a unei catisme?
Mai întâi de toate, duhovnicii trebuie să vă cunoască condiţiile de existenţă. Să ştiţi că eu mă mulţumesc dacă cineva citeşte cinci psalmi – căci mă mai întreabă oamenii cum să citească din Psaltire, şi le spun citească cinci psalmi, astfel încât într-o lună pot citi toată Psaltirea.
Când ne spovedim cercetăm anumite îndreptare de spovedanie. Uneori întâlnim acolo scris despre păcate care nu ni se par a fi păcate. Este sau nu păcat ceea ce noi nu considerăm păcat?
Mai sunt şi exagerări în listele astea de păcate. Omul trebuie să-şi aleagă de acolo numai ceea ce ştie că i se potriveşte lui, nu să-şi asume toate câte sunt scrise în listele de păcate.
Noi zicem că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (cuvântul e scris în Scriptură). Ce înseamnă aceasta? Că tot ce are omul în plus faţă de trup ţine de suflet, iar sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. De fapt, omul întreg este în mâna lui Dumnezeu.
Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
Eu am un program de angajare în viața religioasă și programul începe cu frecvența la biserică. Adică să te duci la biserică în duminici și sărbători, sau cel puțin în duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poți să consideri că cineva are o viață religioasă autentică.
Un om câştigat pentru Dumnezeu în credinţă este un om care se schimbă prin credinţă. Eu mi-am exprimat de multe ori nedumerirea cum de atâţia oameni care se socotesc credincioşi, de fapt trăiesc ca necredincioşii, cum de credinţa lor nu-i înnobilează, nu-i face mai buni, nu-i face mai de valoare. Răspunsul l-am găsit în înţelesul acesta, că mulţi dintre cei care zic că cred, de fapt nu cred, deoarece fac fapte de necredincioşi şi ce faci te face.
Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creștini, ca creștini ortodocși. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioșilor în fața lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut și un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.
M-am spovedit în viaţa mea de până acum la mai mulţi duhovnici. Majoritatea dintre duhovnicii mei s-au mulţumit doar să asculte spovedania făcută de mine şi să-mi dea îndrumări generale. Câţiva însă m-au folosit în chip real.
Ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă
Aceasta este cu neputinţă la oameni, dar nu şi la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mc. 10, 27).
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele cu care mi-am început cuvântarea aceasta, pe care le-am pus în fruntea cuvântării mele sunt cuvinte lămuritoare, spuse de Domnul Hristos, care a răspuns în acest fel la întrebarea ucenicilor:
Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când o găseşte – fiţi atenţi – „se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la turmă”.
Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
Dumnezeu nu iartă „cu ţârâita”: „şi te iert, şi nu te iert”, ci te iartă pe deplin. Când te ştii iertat de Dumnezeu, nu trebuie să te mai gândeşti că ai făcut, cine-ştie-când, cine-ştie-ce. Dumnezeu are puterea să şteargă totul şi trebuie să ştergem şi noi, din mintea noastră, lucrurile care nu ne favorizează. Şi aceasta, pentru că ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru.
Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.
Dacă faci rele, devii rău; dacă faci bune, devii bun. Şi atunci de ce să nu te sileşti şi să faci nişte lucruri care să te apropie de Dumnezeu şi care să-ţi dea o linişte sufletească? Sigur că celui care nu-i obişnuit nu-i place, nu îi e comod să stea două ceasuri în biserică la o slujbă pe care nu o înţelege sau, dacă o înţelege, nu participă la ea.
M-a impresionat faptul că un fost deţinut politic, când a început să vorbească într-o adunare festivă, înainte de toate, a zis cu glas tare: „Doamne ajută-mă să nu greşesc”. Greşim noi înşine, şi greşesc şi alţii, în ceea ce ne priveşte pe noi. Lucrul de căpetenie este să ni se facă „ocara, ca cinstea; lipsa, ca îndestularea; paguba, ca şi câştigul şi străinii, ca rudele după trup”. Dacă ajungem la măsura aceasta, am ajuns la nepătimire şi suntem fericiţi.
Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus, despre trăirile lui interioare, în legătură cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai intai 3000, după aceea 6000, după aceea 12000 şi aşa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile.