Episcop Kallistos Ware

Existenţa noastră omenească poate fi comparată cu o carte

În cultul Bisericii ortodoxe ruse, în timpul rugăciunilor care preced începerea Sfintei Liturghii euharistice, uşile centrale ale iconostasului (uşile împărăteşti) rămân închise. Când începe propriu-zis Sfânta Liturghie, uşile se deschid lăsând să se vadă Sfântul Altar, iar preotul oficiant psalmodiază binecuvântarea. Acest moment esenţial este evocat de prinţul Eugen Trubeţkoi (1863-1920) – filosof religios rus –, în ultimele cuvinte pe care le-a rostit pe patul de moarte:

Continuare …

Pocăinţa şi Spovedania, lucrarea lui Dumnezeu cu noi şi în noi

Din momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinţei ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experienţa propriei slăbiciuni şi dezintegrări, ci şi a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu. Nu-l mai vedem doar pe fiul risipitor parcurgând, încet şi greu, lunga cale de întoarcere acasă, ci şi pe tatăl care-l zăreşte de departe şi aleargă în întâmpinarea lui. (cf. Luca 15, 20). Cum scrie Tito Colliander: „Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Este exact ceea ce trăim în Taina Spovedaniei.

Continuare …

Taina propriei noastre persoane

Un frate l-a întrebat pe Sfântul Pahomie (286-346): „Spune-ne ce vezi în vedeniile tale?”. Acesta i-a răspuns: „Păcătosul de mine, nu-i cer lui Dumnezeu să am vedenii… O mare vedenie este să vezi un om curat şi smerit. Cu adevărat, ce vedenie poate fi mai mare decât să-L vezi pe Dumnezeu cel nevăzut într-un om văzut, templu al lui Dumnezeu”.

Continuare …

În concepţia noastră actuală despre mărturisire, unde punem accentul prim?

În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.

Continuare …

Pocăinţa trebuie să dureze toată viaţa

Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Acestea sunt cuvintele prin care şi-au început propovăduirea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Domnul nostru Iisus Hristos. Pocăinţa este chiar punctul de pornire al Evangheliei. Fără pocăinţă nu există viaţă nouă, mântuire, intrare în Împărăţia Cerurilor.

Continuare …

Rostul spovedaniei

De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?
Răspunsul meu este: Da, Dumnezeu iartă păcatul meu, atunci când îl mărturisesc cu toată sinceritatea inimii, din chiar acel moment, însă avem totuşi nevoie să mergem la mărturisire din mai multe motive.

Continuare …

Dacă mulţi oameni cred că nu-şi pot găsi îndrumătorul duhovnicesc este şi pentru că îl vor într-un anume fel

E bine să subliniem extrema supleţe ce trebuie să existe între părinte şi ucenic. Unii ucenici îşi pot vedea zilnic părintele, chiar oră de oră, să se roage, să mănânce, să lucreze împreună cu el, sau, cum se întâmpla adesea în pustia Egiptului, să îşi împartă chilia cu el. Alţii îl pot vedea numai o dată pe lună sau pe an; alţii îl pot vizita pe stareţ o singură dată în viaţa lor şi aceasta să le ajungă pentru a fi îndrumaţi pe calea cea bună. În plus, există diferite tipuri de părinţi duhovniceşti; câţiva dintre ei sunt chiar taumaturgi, ca Sfântul Serafim de la Sarov.

Continuare …

Ţelul vieţii creştine este să fie purtătoare de Duh

Pe zidurile catacombelor din Roma se poate întâlni uneori imaginea pictată a unei femei care se roagă, numită Orans. Priveşte spre cer, are mâinile ridicate şi palmele deschise. Aceasta este una din cele mai vechi icoane creştine. Să fie aceasta reprezentarea Maicii Domnului, a Bisericii sau a sufletului care se roagă? Sau toate trei deodată? Oricum ar fi interpretată, această icoană zugrăveşte o atitudiine creştină de bază: cea a invocaţiei sau epiclesis, a chemării sau a aşteptării Duhului Sfânt.

Continuare …

Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni prin harul lui Hristos

Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos.

Continuare …

Deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare…

Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. E monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii”, spune poetul Dylan Thomas.

Continuare …