Interviu cu Conf. Univ. Dr. Costel Bradea, Medic primar chirurg, Clinica I Chirurgie, Spitalul Sfântul Spiridon din Iași.

Care este misiunea medicului?
Misiunea noastră, a medicilor, ar fi ca, pe lângă partea noastră chirurgicală, mecanică, de a exciza leziunea, putreziciunea din corpul bolnavului, să fim şi un exemplu de dăruire, un exemplu de profesionalism pentru bolnavul respectiv.

Pentru că, în general, bolnavul vine atât cu frica spitalului, a bolii, a operaţiei, dar mai ales cu preconcepţia că medicul este distant, că prin meseria lui doreşte să câştige un ban pe seama unui alt om. Dar ţelul nostru, al majorităţii medicilor – cel puţin în jurul meu nu am văzut un medic care să nu ţină mai mult la bolnavi decât la bani –, este ca acel bolnav să mai trăiască ceva ore, zile, ani în plus, în trupul său, pentru a crea condiţii sufletului să se mântuiască. Sufletul nu se mântuieşte fără trup. Din păcate, majoritatea bolnavilor, după operaţie nu sunt recunoscători, adică uită imediat că au trecut prin suferinţă, că au scăpat de moarte sigură prin intermediul medicului, că li s-a prelungit viaţa de către Dumnezeu. Uită asta şi se întorc la viaţa aceea pe care o are majoritatea populaţiei: mănâncă, beau, dorm şi mai rar se gândesc la Dumnezeu, la Biserică, la suflet.
În concluzie, toţi pornim din facultate cu gândul că medicul ar trebui să aibă ca ţel principal vindecarea bolnavului tocmai ca să se mântuiască împreună cu el, pentru că niciodată nu poţi să te mântuieşti singur. Eu cred că mă voi mântui împreună cu bolnavii pe care i-am salvat. Zicea şi Sfântul Serafim de Sarov că în jurul unuia care se mântuieşte se mai mântuiesc zece mii de oameni. Sper că şi la mine va fi la fel. Am cincisprezece mii de operaţii. Deci, împreună cu cei cincisprezece mii de pacienţi, nădăjduiesc să ne vedem la Rai.

Cum se împacă fapta medicilor care fac avorturi cu jurământul lui Hipocrate?
Medicii care fac chiuretaje probabil nu au înţeles că şi fetusul este tot o fiinţă cu suflet şi trup. Odată concepută, celula are şi suflet de la Dumnezeu. Ei, asta nu se înţelege şi, probabil, cei care fac avort îşi dau cu părerea că omul are suflet după ce se naşte din pântecele mamei şi până atunci ar fi doar un trup care aparţine mamei, care are deci dreptul să decidă şi asupra vieţii copilului. Dar, de fapt, vedem că mama este doar o gazdă. Dacă Dumnezeu a conceput copilul este clar că vrea să se nască, pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. N-ar fi făcut Dumnezeu un copil ca apoi să îl avorteze.

Cum vedeţi relaţia între credinţă şi ştiinţa medicală?
Relaţia este din ce în ce mai strânsă şi datorită Patriarhului Daniel, care a făcut şi spitale, şi care se ocupă de preoţii din spitale. Majoritatea spitalelor au acum biserici în care bolnavii se spovedesc înainte de operaţii sau înainte de un tratament. Şi am văzut că bolnavii spovediţi merg foarte bine post-operator, chiar şi cei care nu au şanse prea mari de vindecare. Credinţa şi sănătatea ar trebui să meargă mână în mână şi sunt optimist în privinţa aceasta.
Preoţii din spitale sunt foarte bineveniţi şi cred că majoritatea personalului spitalului şi a bolnavilor apreciază pozitiv existența bisericilor şi prezenţa preoţilor în toate spitalele. Ar trebui să fie un loc de rugăciune în toate locurile unde bolnavul vine pentru o suferinţă trupească, ca să îşi aducă aminte că această suferinţă trupească este din cauza uneia sufleteşti: lipsa de preocupare pentru Dumnezeu.

Credeţi că Tainele bisericeşti ajută vindecarea medicală? 
Da, eu personal am păţit aşa ceva. Aveam probleme cu vederea şi după un paraclis la Cuvioasa Parascheva am ieşit din biserică citind fără ochelari şi era aproape crepuscul. Am simţit şi pe pielea mea şi probabil simt toţi cei care participă la Sfântul Maslu, şi mai ales cei care participă cu trup şi suflet la Sfânta Liturghie. Simţi că eşti mai uşurat, atât sufleteşte, cât şi trupeşte, când ieşi din biserică. Cu cât te duci mai des şi te încarci spiritual acolo, suporţi mai bine peste săptămână toate problemele cotidiene.
Se spune că minunile se întâmplă necredincioşilor. Printre ei m-am numărat şi eu, dar am simţit aceste minuni şi le simt aproape zilnic, mai ales la bolnavii care nu prea au şanse de supraviețuire şi dintr‑o dată vedem că sunt aduși din nou la viaţă. Aceasta sigur că este o minune a lui Dumnezeu.

Ați întâlnit cazuri de vindecări minunate, inexplicabile medical?
E greu de spus dacă au fost minuni fără niciun ajutor medical, dar au fost minuni cu un ajutor medical minim, în sensul că nu i-am mai dat nicio şansă bolnavului, noi nu am făcut mare lucru – am luat o biopsie, i-am făcut citostatice –, şi totuși bolnavul s-a vindecat. Îmi aduc aminte acum de o bolnavă la vreo cincizeci şi ceva de ani, care avea metastaze abdominale de la o tumoare de ovar şi noi am zis că într-o lună, două se pierde. Şi totuşi, cu rugăciuni a mai trăit încă şapte ani într-o stare bună, adică fără să fie nevoie să stea la pat. Minuni dintr-acestea se întâmplă în grade diferite de contribuţie medicală la toţi bolnavii la care evoluţia e favorabilă. Nu putem spune că există vreun bolnav la care să nu fie o minune pentru că practic sănătatea este o minune de la Dumnezeu. În orice clipă putem să murim, să se oprească respiraţia, inima, şi să mori pe loc şi totuşi atât de firavi cum suntem unii trăiesc mult. Deci, este o minune că Dumnezeu ne dă sănătate. Poţi să mori din orice, dintr-un simplu virus care nici nu se vede. Dumnezeu are cu fiecare un traseu de urmat, dacă şi omul este de acord, traseu care bineînţeles duce la rai, nu duce la iad. Depinde foarte mult de bolnav dacă înţelege acest lucru ca să facă măcar un pas pe calea cea bună, pentru că restul de zece paşi îi face Dumnezeu.

A consemnat fratele Ioan-Cristi T.

Material publicat în revista „Cuvinte către tineri”, anul 2013, editată de Mănăstirea Putna

 

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.