Pe cei ce nu iau aminte la Sfânta Scriptură Domnul îi aseamănă seminţei semănate lângă cale (vedeţi parabola evanghelică, pe care aceştia o ascultă şi n-o pricep) şi arată că sunt stăpâniţi de vrăjmaş, zicând: Vine vrăjmaşul şi ia de la ei cuvântul, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască (Lc. 8, 12). Potrivit parabolei Domnului, amăgirea, bogăţia şi grijile vieţii înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu; deopotrivă, oamenii care îl aud sunt smintiţi de întristare şi de prigoane. Iar fratele somnoros este mai bolnav decât toţi cei de la care vrăjmaşul răpeşte prin bogăţie sau prin prigoană înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu ca să nu dea roadă, fiindcă aceia măcar ascultă, pe când el, dormi tând, nici măcar de ascultare nu se învredniceşte.
Poate că fratele somnoros nu socoate dormitarea sa drept păcat mare şi de aceea se cufundă în somn, sau nu cinsteşte îndeajuns cuvintele Sfintei Scripturi, sau este puţin credincios şi nu crede cu tărie cele despre care Sfânta Scriptură spune că sunt mântuitoare şi care ne-au fost predanisite de către Dumnezeu însuşi prin Evanghelie sau prin Sfinţii Lui Apostoli şi prin Părinţii noştri purtători de Dumnezeu. Drept aceea, e ca şi cum ar dispreţul însăşi bunăvoirea lui Dumnezeu şi porunca Lui. Dacă cineva ascultă fără credinţă şi fără râvnă, nu trebuie să i se citească dumnezeieştile cuvinte, pentru că Domnul zice: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt. 7, 6). Cu atât mai mult nu se cuvine a citi Sfânta Scriptură pentru cei ce dorm, fiindcă e ca şi cum s-ar citi în vânt.
Îmi pare şi că acel călugăr care doarme în timpul citirii va fi osândit mai mult decât cei cu nărav de porc şi decât cei necredincioşi, fiindcă acelora nu le-a strălucit lumina cunoaşterii adevărului, pe când călugărul, ca luminat de Dumnezeu şi chemat de harul Lui, şi este în tagmă îngerească – şi în asemenea vrednicie preaînaltă aflându-se, prin dormitarea şi somnul său se lipseşte de priceperea şi folosul care vin din Sfânta Scriptură. Un asemenea somnoros nu numai că nu îngraşă ţarinile sufletului său cu izvoarele care curg de la Sfântul Duh prin cuvântul lui Dumnezeu, ci puţin câte puţin se ofileşte şi se usucă de tot în sufletul lui însăşi hotărârea de a dobândi roade mântuitoare, şi din pricina lenevirii ajunge la nepăsare, moleşire şi uitare de poruncile şi rânduielile şi predaniile Sfinţilor Părinţi. Astfel, se va întoarce la aplecările sale pătimaşe şi va rămâne până la urma în stăpânirea diavolului. De aceea şi în Sfânta Evanghelie se spune despre cei leneşi: De la cel ce n-are, şi ce i se pare că are se va lua (Mt. 13, 12; 25, 29), şi: Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere (Lc. 12, 48), şi: Cel ce ştie şi n-a făcut va fi bătut mult (Lc. 12, 47).
Fratele somnoros trebuie să-şi dea singur seama în ce răutate cade prin dormitare şi somn, şi la ce sporire poate sui prin priveghere şi prin cugetarea trează la cuvântul

Iui Dumnezeu, şi pe care dintre acestea două o iubeşte şi o cinsteşte mai mult. Dacă la masă şi la împreună-vorbiri deşarte nu dormitează, însă la rugăciune, Ia citire şi la cugetarea la cele dumnezeieşti aţipeşte şi doarme, nu pe Dumnezeu II iubeşte şi îl cinsteşte, şi nu lui Dumnezeu îi slujeşte, ci mamonei şi împreună-vorbirilor deşarte. De aceea este şi socotit deopotrivă cu slujitorii idolilor.
Să ne gândim: ce treabă poate face sau ce poate să dobândească cel cufundat în somn şi în lenevire ? Cu atât mai mult nu poate dobândi harul lui Dumnezeu şi nu se poate învrednici de roade mântuitoare şi primi viaţa veşnică cel leneş, care se dedă fără păs nesimţirii şi somnului.
Aşadar, dacă vrem să ne lucrăm mântuirea, să ne sârguim a urma cu adevărat şi cu râvnă celor ce-L caută pe Domnul şi îi slujesc din tot sufletul, că aceia, ostenindu-se, săvârşeau priveghere de toată noaptea, şi mulţi dintre ei nici nu intrau sub acoperiş, ci afară luptându-se cu somnul în fel şi chip se ţineau neabătut de pomenirea Domnului Dumnezeului lor, cugetând zi şi noapte la dumnezeieştile Lui cuvinte. Cu atât mai păcătos şi de neiertat este ca, după ce ai avut parte de somnul şi odihna nopţii, să te afli nesimţitor şi să te cufunzi în dormitare şi somn fără de vreme la ascultarea citirii şi învăţături şi prin aceasta să te lipseşti de folosul care vine din ea. Când se citeşte trebuie să ai cuget priveghetor, ţinere de linte trează, luare-aminte sporită şi chibzuinţă nerătacită – iar cel care dormitează nu poate avea nicidecum acestea. Iar mai înfricoşător decât toate este faptul că prin dormitare se dă dovadă vădită de lenevire şi nepăsare faţă de cuvintele dumnezeieşti, iar mai vârtos faţă de
Dumnezeu însuşi, lucru prin care cel vinovat îşi pierde mântuirea.
Ştim că vrăjmaşul este amăgitor, că se sârguieşte întotdeauna să ne arunce prin vini mici în cele mai mari fărădelegi. Ce lucru este mai mărunt decât a te uita la o femeie ? Şi totuşi, asta l-a băgat şi pe Sfântul Proroc David într-o fărădelege foarte grea, şi pe mulţi i-a pierdut aceasta. Aşijderea şi această boală, venită de la vrăjmaşul, a dormitării în vremea citirii pare a fi măruntă, însă ne răpeşte foarte mari bunătăţi, căci dacă am asculta cu trezie sfânta învăţătură poate că am urma celor citite şi am învăţa cum să ne luptăm cu patimile şi poftele, cum să avem ascultare, cum să trăim şi să răbdăm în viaţa de obşte, cum să petrecem la pustie, cum să ne liniştim, cum să agonisim paza minţii, cum să ajungem la smerenie şi la dragoste, cum să ne dăm fără cârtire la toate ostenelile, cum să ne nevoim pe măsura puterilor noastre: pe scurt, lesne am învăţa cum să urmăm sfinţilor, cum să zdrobim capul satanei însuşi şi cum să facem placul lui Dumnezeu. Iar cel care dormitează nu poate nicidecum să audă şi să înveţe despre toate acestea. Aşadar, vedem cum diavolul, printr-o mică dormitare, ne lipseşte de o comoară mare şi mântuitoare şi ne face deşerţi de toată cunoaşterea şi lipsiţi de minte. Domnul grăieşte în Sfânta Evanghelie: Nu Eu judec: cuvântul pe care l-am spus, acela va judeca în ziua cea de apoi (In 12, 47-48) – iar cuvântul lui Dumnezeu nu este numai ceea ce propovăduiesc din amvon învăţătorii bisericeşti, propovăduire pe care noi n-o auzim niciodată ori o auzim foarte rar.
Cuvântul lui Dumnezeu este Sfânta Evanghelie şi restul Dumnezeieştii Scripturi, precum şi slujbele bisericeşti. Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, suflet, înviere pentru cei care îl ascultă, căci este viu şi lucrător. Dacă cineva, prin necredinţă sau prin păcate, e mort cu sufletul, cine poate să îl învie? Cuvântul lui Dumnezeu, care este viaţă. Dacă cineva s-a rătăcit în întunericul eresului sau în calea vieţii desfrânate, cine poate să-l lumineze ? Cuvântul lui Dumnezeu, care este lumina şi adevărul. Este bolnav cineva cu sufletul ? Cuvântul lui Dumnezeu e tămăduirea. Este învârtoşat cineva cu inima? Cuvântul lui Dumnezeu îl va despietri. Este cineva păcătos pentru care s-ar părea că nu mai este nădejde? Cuvântul lui Dumnezeu îl va trage la pocăinţă, fiindcă e viu şi lucrător.
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu spune că cuvântul lui Dumnezeu este pâinea îngerilor, cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu. Evreii s-au hrănit în pustie cu mană, iar sufletele creştineşti se hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu. Dacă acolo, în pustie, nu le-ar fi trimis Dumnezeu mană, ce s-ar fi întâmplat cu bietul norod? Şi dacă nu va fi cuvântul lui Dumnezeu, ce se va întâmpla cu creştinii? Mânia dumnezeiască nu poate trimite nimic mai rău decât această pedeapsă, această foamete. Dumnezeu îi ameninţa pe evrei prin gura prorocească, grăind aşa; „Ascultaţi, norod împietrit la inimă! Pentru păcatele voastre şi nedreptăţile voastre voi trimite asupra voastră foamete, nu foamete de pâine, ci foamete de cuvântul lui Dumnezeu, adică veţi înseta, veţi flămânzi de cuvântul lui Dumnezeu, îl veţi dori, însă nu îl veţi auzi” (v. Amos 8, 11). Să nu se audă în biserică cuvântul lui Dumnezeu, să nu se găsească această mană cerească, această pâine a îngerilor, cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu, să piară cu totul sămânţa propovăduirii evanghelice este o asemenea foamete, încât face să moară nu trupurile, ci sufletele. Aceasta este pedeapsă şi semn prealimpede al mâniei dumnezeieşti, sufletelor pierzare, lui Hristos întristare şi pagubă, iar diavolului bucurie şi câştig.
Mi se mai pare că mai bine e să te tăvăleşti în multe urâciuni şi necurăţii decât să te dedai fără păs dormitării si somnului în vremea citirii, deoarece cei ce au săvârşit curvie, furtişaguri şi beţie sau alte fapte stricate pot, auzind cuvântul lui Dumnezeu, să se schimbe şi să se curăţească prin harul Lui, pe când fratele somnoros se lipseşte pe sine însuşi de toată cunoaşterea şi nici nu poate să cugete la cele mântuitoare, ci, întocmai ca dobitocul cel fără de înţelegere, nu poate nici să caute spre cer. Nepăsător şi fără luare-aminte, nu e în stare să cugete cele de Sus si nu se învredniceşte de aceasta, aflându-se desert de harul lui Dumnezeu.
Pentru aceasta, trebuie să nu fim deloc nepăsători faţă de această boală pierzătoare, ci să ne rugăm pentru ajutor de Sus, de la Domnul însuşi, şi să ne sârguim cu râvnă, şi cu osârdie să luptăm împotriva ei, şi cu nevoinţă din răsputeri să ne silim împotriva dormitării şi somnului. Atunci şi Domnul va ajuta, după cum a făgăduit: Cereţi şi vi se va da (Mt. 7, 7), şi: Cine are osârdie, i se va da, iar de la cel ce n-are, şi ce i se pare că are se va lua (Mt. 13, 12).
Dacă, după cuvântul Sfântului Isaac, este o anumită pasăre ce îl robeşte pe om cu cântarea sa până într-atât încât de dulceaţa ascultării ei uită de sine si urmează ei

până cade şi moare, cu atât mai mult glasul lui Dumnezeu, ce răsună în Sfânta Scriptură, ar avea putere să răpească sufletul nostru şi să robească inima noastră în dragostea şi dulceaţa sa cea dumnezeiască, dacă am asculta şi am cugeta la Sfânta Scriptură cu cuvenita luare-aminte, credinţă şi osârdie. Starea aceasta harică o vedem la numeroşi sfinţi, care prin dulcile cuvinte dumnezeieşti, adică Evanghelia şi celelalte sfinţite învăţături şi istorisiri, erau atât de robiţi de dumnezeiasca dragoste, încât îşi ieşeau din sine de multa dulceaţă si bucurie, uitând de mâncare si băutură, precum istorisesc Cuvioşii Isaac şi Dorothei, precum şi Grigorie Sinaitul în împreună-grăirea cu Sfântul Maxim. Dar până şi cei iubitori de păcat şi stricaţi, adâncindu-se în Sfânta Scriptură, îndată se mutau de la întinăciunea păcatului la sfinţenie.
Aşadar, de vreme ce atâta folos şi mântuire neîndoielnică vin din învăţăturile cele sfinte, cum nu va fi osândit cel leneş, care se dedă fără păs dormitării şi somnului ?
Să ne amintim iarăşi cuvintele rostite de Domnul însuşi, de Preadulcele nostru Iisus Hristos, din care vedem cum doreşte şi parcă ne roagă să ştim şi să ne amintim porunca Lui: Voi sunteţi prietenii Mei, daca faceţi ce vă poruncesc (In 15, 14). Iar leneşul şi somnorosul cum poate să cunoască şi să ţină minte voia Domnului, şi cu atât mai mult să o împlinească? De aceea se şi află departe de adevăraţii prieteni ai lui Hristos. Adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu, întrucât ascultau şi primeau cu toată osârdia cuvintele lui Hristos, se legau de El cu atâta dragoste, încât toate le socoteau drept gunoaie: se lepădau de legăturile de rudenie, nu le păsa de sănătatea lor; nici un fel de piedici, nici un fel de năpaste, nici chinurile, nici moartea însăşi nu au putut să-i oprească în năzuinţa către iubitul lor Domn. Urmând învăţăturii Lui, urmând iubirii Lui de oameni, se aprindeau de atâta râvnă după Dumnezeu şi dragoste de semeni, încât voiau să se jertfească pentru mântuirea acestora. Atât împreună-pătimeau cu inima şi se sârguiau pentru mântuirea oricărui om, încât ce nu făceau, ce strădanii şi ce mijloace nu foloseau, arătând tuturor, prin fapte şi prin învăţături, pildă de slujire lui Dumnezeu!
Şi ca nişte părinţi iubitori de fii ne-au lăsat nouă ca aducere-aminte şi ajutor scrierile lor cele mântuitoare, spre povăţuire, îndemnare, tâlcuire, învăţătură, precum şi rânduieli, dogme, legi, predanii, tipice şi slujbe: pe scurt, toate cele trebuincioase spre mântuire. Şi poruncesc, şi ne roagă să luăm aminte cu osârdie şi trezie şi să ne luăm după cele predanisite de către ei, ca şi ei să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Aşadar, de câtă osândă, de câtă lepădare de către Dumnezeu şi depărtare de partea celor mântuiţi va fi vrednic cel ce dispreţuieşte fără păs, iar mai vârtos batjocoreşte cuvântul lui Dumnezeu si învăţătura sfinţilor Lui! Iar cei ce cu adevărat au osârdie să placă lui Dumnezeu şi se sârguiesc pentru mântuirea lor socot toate a fi gunoaie, cugetând zi şi noapte la Sfânta Scriptură.

Sfântul Zosima Verhovski, Învățături despre ascultare, Editura Sophia

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.