Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, falsele religii, stresul şi patimile biciuiesc trupul umanităţii, într-o societate aflată într-o profundă suferinţă şi care nu ne poate lăsa indiferenţi, preotul, ca unul luat dintre oameni şi rânduit pentru oameni, are un rol covârşitor, şi anume acela de a se jertfi şi de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba faţa lumii. El are sarcina şi misiunea  să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor şi să-l facă pe om părtaş fericirii celei de sus. Duhul Sfânt se sălăşluieşte în inimile noastre prin chemarea şi participarea la Sfintele Taine unde toţi creştinii devin membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor pentru ca „toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 40), devenind mlădiţe vii ale aceluiaşi trup (Ioan 15, 1). Măreţia neîntrecută a slujirii preoţeşti stă în faptul că ea este mijlocire între oameni şi Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le face cunoscută voia Sa şi a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă dintru cele de jos spre ceruri, cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut prin profet. A sfinţi viaţa prin Sfintele Taine şi a conduce pe calea mântuirii, a învăţa pe credincioşi cuvântul lui Dumnezeu sunt funcţii fundamentale ale preoţiei sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat Însuşi Mântuitorul în timpul activităţii Sale mesianice, slujiri ce se continuă până astăzi prin mijlocirea preoţilor slujitori care sunt organe văzute ale preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care ei o comunică nu este a lor şi prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Preoţia creştină este aşadar încadrată în preoţia veşnicului Arhiereu.
„Darul preoţiei depăşeşte cuvântul”
Sfinţii Părinţi s-au remarcat în istorie ca exemple vii, trăitori ai unei vieţi de mare sfinţenie, ca oameni ai căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători împotriva ereziilor şi ca mari apărători ai Biserici, ca mari fondatori de obşti monahale şi ca deosebiţi apărători şi sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât trupeşte cât şi sufleteşte. Activitatea lor a vizat în mare măsură şi slujirea preoţească pe care au prezentat-o, ridicând-o la înalte culmi, în scris şi în faptă, slujire pe care s-au învrednicit a o purta până la jertfelnicie şi dincolo de aceasta, conştienţi fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat să o poarte pe umeri.
Sublimitatea preoţiei precum şi sentimentul nevredniciei ce-i pătrundea pe Sfinţii Părinţi i-a determinat pe aceştia să lase moştenire posterităţii nepreţuite lucrări, tratate, scrieri care caută să pună în atenţia cititorilor, atât mireni cât şi clerici, minunata şi nespusa slujire sacerdotală, slujire pe care mereu au comparat-o cu slujirea îngerească. Astfel, Sf. Efrem exclamă: „Ce să spun sau ce să laud? Darul treptei preoţeşti depăşeşte cuvântul”, iar Sf. Vasile cel Mare vedea preoţia ca pe o slujire îngerească, îndemnând pe preoţi să fie responsabili şi conştienţi de lucrarea lor, ştiind că nu au fost chemaţi la o slujire pământească, ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească, ci una îngerească.
Cauze ale fugii de preoţie la Sf. Grigorie de Nazianz
Încă din începutul expunerii sale din tratatul despre preoţie, Sfântul Grigorie de Nazianz mărturiseşte că motivul cel mai important care l-a determinat să adopte o astfel de atitudine de fugă este teama de cele sfinte şi păcatele clerului timpului său, pe care le condamnă realizând un tablou deosebit de expresiv, menit să trezească până şi conştiinţele cele mai amorţite, la lumina revenirii în sine.
El foloseşte acest prilej pentru a arăta semnificaţia duhovnicească a ascultării faţă de mai marii noştri, ea fiind „cea dintâi poruncă a raţiunii”, dar şi responsabilitatea ce apasă pe umerii preotului. Astfel, el îşi argumentează atitudinea combătând conduita de neascultare şi de nesupunere a creştinilor şi enumerând cu deamănuntul motivele fugii sale.
Primul dintre motive, aşa cum am mai spus, era teama de slujirea preoţească la care a fost chemat pe neaşteptate, ceea ce l-a determinat să aibă acea atitudine de neascultare.
Un alt motiv a fost acela că Sfântul dorea viaţă pusnicească ceea ce nu se potrivea cu slujirea preoţească, el fiind îndrăgostit de frumuseţea sihăstriei. „Eram îndrăgostit dintru început de singurătate, cum nu ştiu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în vremea primejdiilor mari şi cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pusnicie. Gustasem chiar ceva din viaţa pusnicească. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuţi mi-a aprins şi mai mult dorul de sihăstrie”.
Un al treilea motiv al fugii sale a fost frica şi ruşinea de a se alătura unora care au făcut din preoţie o meserie ca oricare alta sau o sursă de câştig. Astfel deplânge decadenţa morală a unora dintre clericii printre care nu vrea să se numere, fapt ce-l şi determină, pe lângă multe altele, să fugă de preoţie. El zice: „Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care cu nimic mai buni decât gloata − mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, şi cu sufletele necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sf. Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri.”  Aceşti preoţi nu sunt conştienţi de faptul că odată cu „trecerea timpului şi cu creşterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori”.
Calităţile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz
Sfântul Grigore evidenţiază calităţile necesare adevăratului preot, oferind ca model de preoţie deplină pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului după Sfântului Părinte o constituie curăţia sufletească şi sfinţenia vieţii sale, deoarece el trebuie să fie un adevărat model şi o pildă vie pentru păstoriţii săi, iar sfinţenia este o însuşire absolut necesară slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de alamă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viaţă şi orice treburi ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ”.
În viziunea sa, preoţia este trăire în har, din har şi pentru har; ea este o sfinţenie progresivă a întregii fiinţe a preotului atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât şi prin influenţa pe care o exercită asupra lui neîncetata împărtăşire a harului pe care el o face credincioşilor prin Sfintele Taine.
Preoţii trebuie să fie pilde şi modele de virtute pentru că omul poate cădea în păcat foarte uşor şi cu atât mai mult atunci când observă acel păcat la păstorul lor. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu virtuţile deoarece „dobândirea virtuţii este grea şi anevoioasă, chiar când sunt mulţi cei care ne îndeamnă şi ne atrag”, pentru că „virtutea se prinde greu de om, ca şi focul de lemne ude”.
Un adevărat slujitor al altarului trebuie să săvârşească binele în mod constant, fără măsură şi fără să se mândrească şi „să facă totdeauna din binele săvârşit treaptă pentru paşii următori”.
De asemenea preotul trebuie să cunoască sufletul omenesc, să fie un bun psiholog „aceasta pentru că trebuie să atragă pe credincioşi pe calea virtuţilor” cu dragoste, răbdare şi nădejde. Referindu-se la munca preotului, Sfântul Grigorie o aseamănă cu aceea a unui om care „ar încerca să conducă şi să îmblânzească o fiară cu multe feţe şi cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare şi mai mari şi mai mici şi mai domestice şi mai sălbatice”. Biserica fiind alcătuită din oameni ce gândesc, se comportă şi sunt din fire diferiţi, preotul trebuie să ştie să lucreze cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu şi unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar şi multiform şi variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt folositor şi destoinic tuturor.
El vede preoţia „mai grea şi mai de preţ” decât medicina, căci dacă medicina este „ştiinţa vindecării trupurilor”, preoţia este „ştiinţa vindecării sufletelor”.  Omul este dihotomic, alcătuit din trup, care este din pământ şi din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre trup separat de suflet, dar nici despre suflet separat de trup. Medicina se ocupă cu trupul, care este „materie trecătoare şi pieritoare”, pe când preoţia se ocupă cu sufletul, care este nobil şi superior trupului. Ea „urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păstreze chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 26), iar dacă l-a pierdut, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi, scopul cel mai de seamă este să-l facă pe om dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus”.
O altă calitate esenţială care se cere preotului este tactul pastoral pentru că „nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogaţii altele; cei veseli unele, cei trişti altele; cei bolnavi unele, cei sănătoşi altele”. De asemenea, există numeroase diferenţe şi în ceea ce priveşte viaţa sau starea socială şi civilă.
Sfântul Grigore face şi câteva referiri la predică, aceasta fiind una dintre îndatoririle de căpetenie ale preotului pentru că „nu este un lucru uşor să chiverniseşti cu judecată adevărul dogmelor, să vorbeşti despre toate câte s-au filosofat în Scriptură, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale”. Predica trebuie să fie fundamentată pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi, să fie adâncă, pătrunzătoare, capabilă să schimbe în bine starea duhovnicească a sufletelor, iar vorbirea preotului, ca şi prezenţa lui, trebuie să aducă pace şi să îndemne spre fapte bune. Predica lui este ascultată dacă el pune suflet în ceea ce spune, dacă faptele de virtute din propria viaţă pecetluiesc cuvintele sale, deoarece credinţa vine din auzite, dar se opreşte la faptă.
“Este vrednic de harul preoţiei cel care a luat crucea lui Hristos şi s-a hotărât să-I urmeze Lui până la capăt”
Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi, Zaharia, Iezechiel, Ieremia), Sfântul Grigorie arată cum trebuie împlinită slujirea preoţească, aceste pilde evidenţiind măreţia preoţiei, dar şi responsabilitatea preotului. „Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi noaptea. Acestea îmi topesc măduva, acestea îmi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea îmi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pune lanţ limbii şi mă fac să nu mă gândesc la preoţie, nici să îndrept şi să ocârmuiesc pe alţii, lucru mare şi covârşitor, ci să pot scăpa de urgia cea viitoare şi să pot să-mi scutur puţin rugina păcatului”.
Vremurile în care a trăit Sfântul Părinte nu au fost prea liniştite pentru că dispăruse şi „bruma de dragoste”, iar preotul nu era decât „un nume gol”. Preot bun nu era socotit cel care avea frică de Dumnezeu, ci acela care era clevetitor şi din gura lui ieşea venin de aspidă.
Concluzionând, Sfântul Grigore spune că este compatibil şi vrednic de harul preoţiei cel căruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate şi în foc lămurite (Ps. 11, 6), cel care a contemplat frumuseţea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8), cel care a pătruns vistieriile duhovniceşti şi a urcat pe treapta contemplaţiei, cel ce s-a unit cu Însuşi Cuvântul şi s-a împărtăşit cu El, cel ce a luat crucea lui Hristos şi vrea să-I urmeze Lui până la capăt.
Simpla dorinţă de a te uni cu Hristos nu este suficientă, ci ea trebuie sprijinită de o pregătire specială, credinciosul fiind în permanenţă asistat de către preotul duhovnic care trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să stăpânească „ştiinţa vindecării sufletelor, să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu căci nu l-a pierdut, […] urmărind să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”. Ne temem când citim tratatele privind slujirea preoţească, de faptul că Sfinţii Părinţi ar dori parcă să ne descurajeze în faţa unei atât de înfricoşătoare realităţi a sacerdoţiului, în faţa responsabilităţii pe care o implică această slujire. Însă Sfinţii Părinţi se îngrijesc şi de inima păstorului pe care o doresc învăluită în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni asemeni modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită spre orice lucru bun, o doresc pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în faţa oricăror ispite ce i-ar veni din afară sau de la diavolul. Acest mesaj este firul roşu al tuturor tratatelor despre preoţie, absolut fiecare capitol fiind o etapă în pregătirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte.

      ……………………………………………………………………………………………………………………….Mihai Parfeni

Leave a reply

required