În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit şi bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, şi care era stearpă. De aceea era foarte mâhnită de vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări şi bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioşi, ţinându-se de credinţa cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.
În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv şi foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetăţii spre înfricoşarea creştinilor. De aceea mulţi din cei credincioşi, temându-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alţii, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mâinile chinuitorilor şi mureau pentru numele Domnului.
Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creştin, şi-a acoperit chipul călugăresc cu nişte haine zdrenţăroase şi, umblând din loc în loc şi din casă în casă, ca un sărac, cerea câte o bucăţică de pâine. Iar pe unde putea, învăţa sfânta credinţă şi întorcea sufletele omeneşti către Dumnezeu.
Aşa umblând, a venit şi la casa lui Clitofon şi, stând la poartă, a început a cere pâine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzându-l îmbrăcat în haine zdrenţăroase şi cerând pâine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mânioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai aşteptat puţin, după cum este obiceiul săracilor; şi stând la poartă cerea. Apoi, după puţin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrânul acela în ogradă şi l-a dus în casa sa dându-i cele de trebuinţă.
Bătrânul, luând milostenie, a văzut pe Levchipia suspinând din inimă şi a zis către dânsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi aşa, din toată inima?” Iar ea a zis către dânsul: „Sunt fără de fii, bătrâne; pentru aceea sunt necăjită şi prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărţit la doctori şi vrăjitori, ca să-mi ajute şi să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dânşii, ci în mai mare mâhnire sunt”. Iar bătrânul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujeşti?” Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiţei celei mari, Artemida”.
Bătrânul a zis: „Pentru aceea eşti stearpă, pentru că nu nădăjduieşti spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pântecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui că să-mi dea acel dar şi să pot fi maică de fii?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Nădăjduieşte spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi crede în El şi în Părintele Lui Cel fără de început şi în Sfântul Cel de o fiinţă şi de viaţă făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?” El a zis: „Despre Acela îţi vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pământul, a zidit pe om şi toată suflarea”.
Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, că nu cumva să fie înştiinţat şi să mă omoare, precum a ucis şi pe mulţi alţii; căci pe toţi cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povesteşti tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrânul a zis: „Dacă te temi de stăpânitor, apoi, în taină crezând, poţi să slujeşti Sfintei Treimi. Şi eu, temându-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu şi nădăjduiesc că mă voi mântui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sunt creştin, monah şi preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sunt socotit de toţi ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sunt monah şi rob al lui Hristos; aşa şi tu poţi să-i slujeşti lui Hristos în taină, şi nu te vei păgubi de mântuirea ta”.
Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credinţa aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredinţă, apoi nu va fi credinţa mea deşartă şi fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?” Răspuns-a bătrânul: „Primeşte numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfântul Botez, şi crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat şi, dacă vei petrece bine în credinţă, apoi te vei mântui şi tu, şi bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfinţeşte bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.
Cu aceste cuvinte întărind sfântul bătrân pe femeie, ea a zis către dânsul: „Părinte, poţi să-mi dai Sfântul Botez?” Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!” Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, şi aşa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi a învăţat-o tainele creştinătăţii şi toate poruncile. Iar când a vrut să plece bătrânul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze şi să o înveţe bună credinţă şi rugăciunea.
Ducându-se bătrânul de la dânsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dânsa bărbatul ei opt zile. Şi cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfântului Duh cel luat prin Sfântul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce şi i se păru cum că ea cade la picioarele Lui şi că aude din preacurata Lui gură nişte cuvinte mângâietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea şi-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, şi părtaş împărăţiei Lui.
După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mângâiere duhovnicească şi de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dânsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit şi i se părea că-L vede stând înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pântece, de care lucru fiind înştiinţat bărbatul ei, s-a bucurat foarte şi a zis către dânsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ţi-a dat rod pântecelui. Deci să mergem şi să le ducem lor jertfă!” Iar ea, oftând, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire şi pe Care L-am văzut, având palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Şi dacă voieşti, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”
El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulţi că a fost răstignit pe lemn şi face minuni mari”. Deci, a zis către dânsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic şi milostiv către noi? Căci a împlinit dorinţa inimii noastre şi a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mânia voievodului care, fără de milă, chinuieşte şi omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?” Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul şi vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putinţă pe faţă; şi aşa vom îndrepta bine viaţa noastră”.
Soţul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne înveţe pe noi credinţa aceea şi să ne povăţuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ţi S-a arătat în vis şi de la Care ai primit darul de zămislire?” Ea, văzând pe bărbatul său plecându-se spre bună credinţă, i-a spus toate cele ce i s-au întâmplat şi cum că este creştină şi că credinţa a învăţat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atât de mult, încât dorea şi el Botezul. Iar când a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, şi Clitofon a fost botezat de acel sfânt bătrân. Şi vieţuiau aceşti de curînd luminaţi în toată buna credinţă şi curăţenie, slujind Domnului în ascuns.
Când a venit vremea, femeia a născut un băiat şi, chemând pe bătrânul cel mai sus pomenit, părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punându-i numele Galaction. Iar sfântul bătrân a proorocit pentru dânsul, zicând: „Acest prunc va urî viaţa aceasta pământească şi o va dori pe cea cerească”.
Făcându-se pruncul mare, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învăţat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înţelepciunea cea filosofică şi a învăţat bine astronomia.
Când avea douăzeci şi patru de ani, iar fericită maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Şi aflând o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amânatănuntă o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obişnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mâhnit Epistimia.
Tatăl ei, văzând-o astfel şi înţelegând pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obişnuita închinăciune fiicei noastre şi logodnicei tale sau, dacă nu o iubeşti pentru ce te-ai logodit cu dânsa?” Iar Galaction, nerăspunzându-i, s-a dus la fecioară şi i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare ştii pentru ce nu-ţi dau închinăciune?” Iar ea a zis: „Nu ştiu, domnul meu, şi mă mâhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu eşti creştină, ci ai credinţă necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăşi cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voieşti să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli şi crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred şi primeşte Sfântul Botez. Numai atunci îţi voi da sărutare şi te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soţia mea şi în nedespărţită dragoste vom petrece până la sfârşit”.
Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, şi voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înţeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creştinilor, unii preoţi şi clerici au fost omorâţi, iar alţii au fugit prin pustie -, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă şi ieşi către râul Chifos prefăcându-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieşi şi eu din casa mea, ca şi când aş vrea să mă duc la câmp, şi aflându-te acolo, te voi boteza”.
Deci, a făcut aşa. A ieşit Epistimia spre râu şi s-a dus şi Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în râul Chifos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După aceea, învăţând-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărţit, neştiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfânta credinţă şi pe unul din robii socrului său şi l-a botezat şi pe el, precum şi pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah şi a scris viaţa acestuia.
Epistimia, după botez, şedea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu şi cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-şi credinţa înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dânsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ţi spune un lucru minunat, domnul meu. De când am luat Sfântul Botez, văd în vis nişte palate foarte frumoase în care cânta trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase şi o a treia de oameni cu bună cuviinţă, având aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii şi acelei dulci cântări, se veseleşte mult inima mea”.
Galaction, explicând vedenia, a început a-i spune aşa: „Monahii sunt oamenii care şi-au lăsat bogăţiile lor, femeile şi prietenii şi au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăţie şi în răbdare, umblând pe calea cea strâmtă şi grea; fecioarele cele frumoase sunt acelea care şi-au lăsat logodnicii şi pe părinţii lor, cum şi toată dulceaţa lumii acesteia, înfrumuseţarea hainelor, averile şi toată deşertăciunea, şi au urmat lui Hristos. Iar bărbaţii cei cu aripi sunt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurându-se împreună, dănţuiesc în ceruri şi slăvesc cu cântări pe Dumnezeu”.
Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da şi nouă Dumnezeu a dănţui cu acele cete!” Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană şi dacă ne vom lepăda de lume, precum şi aceia, atunci ne va învrednici şi pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voieşti, stăpânul meu, eu sunt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărţi de tine; căci, dacă ne vom despărţi, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?” Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvântul în ceasul acesta că îţi vei păzi fecioria şi vei merge cu mine la viaţa monahicească, şi eu nu mă voi despărţi de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicând: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, aşa îţi făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine şi a-ţi urma, oriunde vei merge”.
Atunci Galaction a zis: „Să mulţumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire şi a plecat urechea Sa către noi. El să întărească şi să păzească învoiala noastră până la sfârşit!” Apoi a zis către Sfânta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea şi mă voi găti de cale, asemenea fă şi tu; apoi împarte săracilor cele ce ai şi voi împărţi şi eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieşi împreună din casele noastre şi vom merge unde ne va povăţui Dumnezeu; şi ia împreună cu tine şi pe robul Eutolmie, căci este om bun şi va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărţit şi au împărţit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieşit din casele lor noaptea şi au mers împreună, luând cu ei şi pe robul Eutolmie.
Mergând ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mănăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mănăstire mică, de fecioare, având patru pustnice îmbătrânite, între care mai bătrână era o diaconiţă cinstită şi cu viaţă sfântă. Intrând Galaction cu Epistimia şi cu Eutolmie în mănăstirea de bărbaţi şi plecându-se egumenului, i-au spus gândul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzând într-înşii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit şi i-a tuns în sfântul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mănăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mănăstirea sa şi le-a poruncit să facă toate ascultările mănăstirii, după obiceiul călugăresc.
Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunându-se egumenului şi fraţilor, slujind lui Dumnezeu cu toată osârdia. Iar nevoinţele şi ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stând, ci ori lucra ceva pentru trebuinţa mănăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămâna nu gusta nimic. Şi atât de mult şi-a păzit curăţenia sa, încât în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă faţă femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre fraţi: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfânta diaconiţă care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mântuirea sufletului, căci este pricepută şi vestită cu cuvântul şi cu viaţa. Apoi să vezi şi pe sora ta, Epistimia!” Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinţilor sfinţi, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, până când va veni vremea şi îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dânsa”.
Deci şi sora lui, fericită Epistimia, vieţuia în mănăstirea să lingă sfânta diaconiţă, ca îngerul lui Dumnezeu, în aşa nevoinţe şi osteneli, încât n-a rămas mai prejos cu viaţa sa decât fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Şi erau amândoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzând cu dragoste către Dânsul, spre a căror viaţă îmbunătăţită privind cei ce petreceau împreună cu dânşii în viaţa monahală, se foloseau şi preamăreau pe Părintele Cel ceresc.
În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creştinilor şi toţi erau siliţi să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutaţi pentru a fi chinuiţi. În acea vreme înştiinţându-se unii din păgânii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpânitor despre dânşii. Şi îndată a trimis ighemonul pe ostaşii săi ca să prindă pe toţi monahii şi să-i aducă la dânsul pentru judecată.
Dar mai înainte de năvălirea acelor ostaşi asupra mănăstirii, Sfânta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în nişte palate împărăteşti împreună cu logodnicul şi cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, şi un împărat prea luminat îi încununa pe dânşii cu cununi. Deşteptându-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse şi făcându-se ziuă a trimis la egumen, rugându-l să vină la dânsa căci are a-i spune un cuvânt duhovnicesc – căci era obicei a nu veni călugăriţele în mănăstirea de bărbaţi. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amândouă mănăstirile, mergea la aceste pustnice, rânduindu-le cele cuvenite pentru viaţa lor şi ascultându-le mărturisirea. Apoi, săvârşind dumnezeiasca Liturghie, le împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, şi iarăşi se întorcea în mănăstirea sa.
Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mănăstirea sfintelor pustnice şi ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sunt împărăţia cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor şi a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum şi fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veţi primi în curînd. Însă mai întâi aveţi mult a pătimi şi a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoşezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbeşti în dureri. Să ştii că pentru pătimirile acestea vremelnice te aşteaptă bunătăţile cele negrăite şi veşnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoinţă”. Iar ea, lăcrimând, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voieşte El, să rânduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”
Întorcându-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostaşii cei trimişi de ighemon asupra mănăstirii de bărbaţi şi toţi călugării, văzând năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflându-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre fraţi n-au putut să mai prindă, căci toţi, fugind prin pustiu şi prin munţi, s-au ascuns bine. Asemenea şi sfintele pustnice, împreună cu fericită Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, şi toţi au scăpat nevătămaţi, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins şi ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată şi chinuire.
Cuvioasa Epistimia, ascunzându-se în munţi împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic şi frate este prins de păgâni şi dus la chinuri, singură văzând aceasta din înălţimea muntelui. Deci a căzut plângând la picioarele sfintei diaconiţe, zicând: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostaşii şi-l duc la lemnul de tortură şi nu vreau a mă despărţi de dânsul, căci mă doare inima şi doresc a muri împreună cu dânsul pentru Hristos, Domnul nostru!”
Diaconiţa a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dânsul, nu te da în mâinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmaşului, căci eşti tânără şi mă tem pentru tine că nu cumva înfricoşându-te de chinuri să te lepezi de Hristos şi să-ţi pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoinţele tale cele călugăreşti, şi te vei păgubi de mântuirea ta”.
Sfânta Epistimia a zis: „Nu pot să rămân vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat şi iubitor de oameni; el cu mâinile lui m-a spălat de necurăţia mea în apa Botezului; el m-a povăţuit să iau calea mântuirii şi m-a îmbrăcat în chipul călugăresc şi m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuinţele mele; el îmi este logodnic, frate, învăţător, părinte după Dumnezeu şi păzitor al fecioriei mele, şi nu mă pot despărţi de dânsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce şi voi muri împreună cu dânsul. Dacă îşi va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune şi eu, ca să se verse şi sângele meu împreună cu sângele lui pentru Ziditorul tuturor, şi mă voi duce împreună cu dânsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis şi Care ne-a încununat. Deci slobozeşte-mă, stăpâna mea, slobozeşte-mă şi te roagă pentru mine!”
Cuvioasa diaconiţă, văzând lacrimile ei şi dragostea către Dumnezeu şi către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvântată de Domnul, fiica mea, şi binecuvântată să fie calea pe care săvârşeşti alergarea pătimirii tale, ca şi întâia muceniţă Tecla! Mergi dar în calea cea fericită şi mâna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!” Şi astfel, fericită Epistimia, sărutând pe maică să cea duhovnicească, pe sfânta diaconiţă, şi pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.
Ajungând pe ostaşi şi văzând pe Sfântul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn şi frate, învăţătorul şi povăţuitorul mântuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aşteaptă-mă şi nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră şi roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înşelăciunea idolească şi din toată deşertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoinţele cele călugăreşti. Adu-ţi aminte de făgăduinţa ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!” Iar ostaşii, întorcându-se, au luat-o şi pe dânsa.
Văzând Cuviosul Galaction pe fericită Epistimia, s-a bucurat de nevoinţa ei cea cu osârdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale şi a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieştii iubiri. Deci se rugă din inimă pentru dânsa să o întărească până la sfârşit în nevoinţa cea mucenicească, adică să nu se înfricoşeze de chinurile cele cumplite. Şi legând-o ostaşii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovniceşti, îi duceau pe ei la ighemon. Mergând ei pe cale, Sfântul Galaction învăţa pe sora sa Epistimia, zicând: „Vezi, sora mea, să nu te amăgeşti cu oarecare înşelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdând puţin aici, vom fi încununaţi veşnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”
Sfânta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, şi ceea ce te voi vedea pe tine făcând, aceea voi face şi eu, şi cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări şi pe tine, şi îmi va ajuta şi mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dânsul deopotrivă cu tine, să pătimesc şi să mor; apoi să mă satur şi eu deopotrivă, când ni se va arăta slavă Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, şi a ieşit o slugă în întâmpinarea ostaşilor, zicând: „Ighemonul porunceşte să fie păziţi creştinii aceştia până dimineaţă”. Deci sfinţii au fost ţinuţi de ostaşi în legături toată noaptea.
Iar dimineaţă a venit păgânul la judecată; şi au fost aduşi înaintea lui Cuviosul Galaction şi fericită Epistimia. Apoi, privind la dânşii, a zis: „Cine sunteţi voi, negrilor?” Sfântul Galaction a răspuns: „Suntem creştini şi călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?” Sfântul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noştri ce sunt şi ce au făcut?” Sfântul a răspuns: „Zeii voştri sunt pietre şi lemne, lucru stricăcios, şi nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sunt făcuţi de mâini omeneşti, iar voi vă închinaţi la lucruri făcute de mâini omeneşti şi cinstiţi nişte zei pe care voi i-aţi lucrat din diferite feluri de materiale”.
Atunci ighemonul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcaţi pe hulitorul acesta şi-l bateţi cu vine de bou!” Deci, bătând pe Sfântul Galaction, Sfânta Epistimia plângea şi ocăra pe ighemon, zicând: „O! Chinuitorule nemilostiv, nu te ruşinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu şi a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?” Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcaţi-o şi pe aceasta şi o bateţi mai tare!” Şi când slugile cele fără de ruşine o dezbrăcau pe dânsa de hainele cele călugăreşti şi o dezgoleau până la cămaşa cea de păr, sfântă a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de ruşine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu porunceşti să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voştri cei necuraţi, ca să nu vedeţi goliciunea fecioriei mele!” Şi îndată, cu cuvântul sfintei, ighemonul a orbit, precum şi toţi cei ce erau cu dânsul, încât căuta fiecare cu mâinile sale zidurile şi povăţuitori, dar nu era între dânşii nici unul care să vadă lumina.
Atunci, temându-se, toţi au strigat: „Mântuieşte-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, şi vom crede în Dumnezeul tău!” Iar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu şi iarăşi au văzut toţi şi au crezut cincizeci şi trei de suflete. Însă tiranul, deşi vedea cu ochii cei trupeşti, cu cei sufleteşti era orbit; căci, îndemnându-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deşerţilor săi idoli, zicând: „În mintea noastră am pierdut credinţa în marii noştri zei şi de aceea, mâniindu-se asupra noastră, ne-au certat puţin, ca să ne înţelepţim şi să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceştia, că adevăraţi defăimători, să nu-i cruţăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noştri”.
Deci a poruncit slugilor ca, ascuţind nişte trestii, să le bage sub unghiile mâinilor şi ale picioarelor. Aceasta făcându-se, sfinţii răbdau cu bărbăţie şi strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deşerţi ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mâinile; iar ei strigau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învaţă mâinile noastre spre război şi degetele noastre spre oştire; mila noastră şi scăparea noastră, apărătorul şi izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mâinile vrăjmaşilor noştri”. Apoi a poruncit să le taie şi picioarele.

Făcându-se aceasta, sfinţii strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pentru numele Tău. Ştii, Stăpâne, că, cu dragostea Ta fiind răniţi, Ţi-am urmat Ţie şi am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curţile Tale cereşti, unde stau înaintea Ta toţi cei ce Ţie Ţi-au plăcut”. Şi iarăşi au strigat, zicând: „Blestemaţi să fie zeii păgânilor şi toţi cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceştia a ne huli zeii? Tăiaţi-le şi limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile şi sfinţii mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigând către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le tăie capetele. Apoi ducându-i pe amândoi afară din curtea boierească, i-au tăiat şi le-au lăsat trupurile neîngropate.
Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction şi care pustnicise cu el, acela, când au fost prinşi Sfântul Galaction şi Sfânta Epistimia, i-a urmat de departe schimbându-şi hainele călugăreşti ca să nu fie cunoscut. Deci, văzând patimile şi sfârşitul lor, a luat pe ascuns sfintele şi cinstitele moaşte ale stăpânului şi ale stăpânei sale şi, plângând mult lângă dânsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viaţa cea plină de fapte bune şi pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi şi celor ce vor asculta şi spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfânta Treime, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, în veci. Amin.

Leave a reply

required