În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţându-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe decât cu laptele. Trecând anii săi cei prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.
Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzându-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire: „O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vatămi de alţii; bune sunt bătrâneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cereşti”. Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-şi genunchii şi udând pământul cu lacrimi.
Trecând părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii părinteşti şi cugetă ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de pietre scumpe şi strălucea cu mărimea bogăţiei.
Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea: „Cum ne vom mântui întru atâtea bogăţii pământeşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Câştigarea moşiilor îndeamnă spre mânie şi aduce vicleană strângere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mândrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.
Deci, aşa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătându-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mâna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.
Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulţire însutită. Apoi, vânzându-le, să căutăm Crucea, căci împărţindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pământeşti cu pământul să le lăsăm, ca să vieţuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie şi să poftim nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci când va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum când este târgul, să facem negustorie. Goană şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii şi muncile să-mi deschidă mângâierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaţilor sunt răsplătirile, ci şi ale femeilor”.
Acestea grăind întru sine, se rugă cu lacrimi, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel zămislit negrăit în pântecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămân afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rânduieşte-mă în numărul fecioarelor cele înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întâmpin pe Tine, ca fără prihană, săvârşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale”.
Aşa rugându-se Sfânta Anisia, îndată a vândut toate, nu la preţul care se cuvenea şi nici a face târg, ci numai aşa zicea către negustori: „Vezi că lucrurile care se vând sunt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci dă preţul cât este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate”.
Vânzându-şi toată bogăţia, preţul cel luat îl împărţea săracilor şi celor ce pătimeau prin legături, umblând prin toate temniţele şi nu numai dându-le cele de trebuinţă, ci mai vârtos slujindu-le cu mâinile sale acelora care, după primirea muncilor şi a rănilor, nu puteau ca să-şi slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungându-i cu balsamuri, legându-le rănile şi mângâind pe cei mâhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cercetă şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe câţi afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mâna îndurată le da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: „Să nu-mi fie mie a căuta dulceţi şi mângâieri întru bogăţii, care nici că o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecăţii”.
Împărţindu-le toate până la banul cel de pe urmă şi nelăsându-şi nimic, s-a închis într-o casă şi lucra cu mâinile sale, câştigând hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala să şi întru sudoarea feţii sale mâncând pâine, ascultând astfel pe apostolul care grăieşte: Cel ce nu lucrează să nu mănânce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mâinilor sale. Şi se îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă fără de trup, căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecându-le în osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pământul şi în loc de aşternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea foarte puţin, căci grăia întru sine: „Nu fără primejdie este mie a dormi când vrăjmaşul meu este cu trezire”.
Mai multe lacrimi vărsa decât bea apă, suspinările ei erau mai multe decât cuvintele cele grăite de dânsa, apoi atât era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încât când îşi plecă genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mântuitorului, sărutându-le şi ştergând cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea năşteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpânului şi le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorinţă a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept şi se ruga, zicând:
Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Cela ce şezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli şi mii de mii de îngeri îţi stau înainte, supunându-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpâniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc serafimii neîncetat cântând întreită cântare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ţie le-ai cufundat în tartarul cel prea adânc şi pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat la pământ şi de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mândria aceluia.
Tu din sinurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvântul, Care era mai înainte de veci, pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi din Maria Fecioară, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă şi ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce ştii gândurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea şi scânteia credinţei, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mântuieşti, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut şi de Tine mă lipesc din toată inima mea.
Doamne Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă Ţie, cu inimă zdrobită şi cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, O! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste obraz; pentru care ai băut oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia zi ai înviat din morţi, Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.
Nu mă ruşina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învredniceşte-mă ca o creştină a mă mântui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvârşind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecăţile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sunt aruncată din pântecele maicii mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.
Îndreptează paşii mei ca să nu mă umplu de ruşine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăşi către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punându-mă pe altarul mărturisirii şi al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzând necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească şi cerească, căci acum o vedea petrecând cu duhul în cer şi cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos şi scrâşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea a clăti şi răsturna casa ei. Dar văzând-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleşugul lui. De aceea se mâhnea duşmanul adevărului şi zicea:
Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună şi uriaşi am supus, iar acum de tineri şi de fecioare mă fac de ruşine, pentru că pe moarte ca pe viaţă o iubesc şi printr-însa încununându-se, aleargă la cer şi apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mângâie sângele mucenicilor celor omorâţi, dar credinţa şi nevoinţele lor, mărturisirea care o fac au schimbat cetăţi întregi şi neamuri. Locaşurile mele se risipesc, se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trândăvit, care mai înainte se înveseleau şi se înfige Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăţia mea, pentru că acei care sunt în munci veseli şi în morminte înfricoşaţi, mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar ştiu ce voi face, căci am aflat o măiestrie asupra lor”.
Vrăjmaşul îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrând zavistnicul să îngroape în ţarina uitării slava sfinţilor mucenici, ca să nu-şi mai aducă de dânşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămână pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rânduit ca fără judecată şi fără ispitire să fie omorâţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci de poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepând înrăutăţitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decât cuvintele.
Maximian, prin învăţătura diavolească, singur omorând mulţime de creştini, s-a arătat că şi cum ar fi slăbit, săturându-se de sângele vărsat, ca o fiară care mănâncă mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sânge nevinovat, atunci că şi cum ar fi blinda nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lângă ea. Aşa şi tiranul acela necurat, urându-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blândeţe prefăcută, şi zicea: „Nu sunt vrednici creştinii ca să fie omorâţi înaintea ochilor împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe dânşii, iar cuvintele şi faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi şi se vor povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă creştină şi se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiaţi ca nişte dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca moartea lor să fie neştiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere”.
Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creştini, fără frică, netemându-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetăţile, pe uliţi şi drumuri, prin case şi prin târguri. Fiecare cum întâlnea pe cineva şi cunoştea că este creştin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întâmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatră, cu lemn şi îi omorau ca pe nişte fiare sau dobitoace, încât se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.
În acea vreme a obişnuitei ucideri, Sfânta fecioară Anisia, arzând cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gâlceavă în popor, căci se prăznuia de păgâni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Şi iată unul din ostaşii împărăteşti venea asupra ei şi a oprit-o zicând: „Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?”. Ea, văzându-l fără rânduiala şi fără ruşine şi socotindu-l a fi ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară – căci cu adevărat era mai cumplit decât fiara – neruşinându-se de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi ocărât şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit o întreba: „Cine eşti şi de unde vii?”
Mieluşeaua lui Hristos, voind să scape din mâinile lui şi din căutarea cea fără de rânduiala, cu răspunsuri blânde se silea a se izbăvi de dânsul, zicând: „Sunt roaba lui Hristos şi merg la biserică”. Acela fără de ruşine, îndemnându-l diavolul care era întrânsul, a zis: „Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe Soare îl cinstim astăzi”. Aceasta zicând, i-a luat cu sila acoperământul de pe capul ei, vrând să-i descopere bine faţa. Ea, întorcându-se cu bărbăţie şi nelăsându-se ocărita, a scuipat în faţa lui, zicând: „Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole”. Iar el, umplându-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdând a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa. Sfânta fecioară, îndată căzând la pământ, cu vărsarea sângelui ei şi-a dat şi sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea şi dorea cu osârdie, să moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.
Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plângea, pe de-o parte pentru jertfa tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar pe de alta cârtea asupra poruncii împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaşte luându-le creştinii şi îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stângă a drumului de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dânsa. Acestea s-au făcut stăpânind Maximian, iar peste noi împărăţind întru nesfârşiţii veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Leave a reply

required