Să ne aşezăm cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu şi să ne întrebăm: „Ne-am pocăit? Avem dispoziţie pentru pocăinţă? Vrem ca Dumnezeu să ne viziteze? Vrem ca harul Lui să vină asupra noastră şi să ne dăruiască pocăinţa adevărată? Suntem dispuşi să o primim? Dorim acest lucru“?
Vom înţelege atunci că pocăinţa adevărată are drept urmare distrugerea înlăuntrul nostru, în totalitate, a părerii bune pe care o avem despre noi înşine, distrugerea omului vechi. Nu rămâne, în mod întâmplător, cineva nepocăit. De obicei, omul se pocăieşte din multă strâmtorare, din multă constrângere. Din păcate, pocăinţa aceasta nu este pocăinţa adevărată înaintea lui Dumnezeu. Adevărată este pocăinţa care pierde ego-ul, care pierde părerea cea bună pe care o are cineva despre sine, pocăinţa adevărată înseamnă moartea omului vechi. Omul nu are asemenea pocăinţă. Pur şi simplu se pocăieşte din supărare.
Noi, cei de astăzi, ne-am obişnuit rău. Citim Vieţile Sfinţilor, citim cărţi duhovniceşti, dar facem lucrurile aşa cum ne este bine nouă. Cum se poate ca cineva să-şi aranjeze lucrurile în orice situaţie, aşa cum îi vine lui mai bine? Când privim faptele altcuiva o facem cu atenţie, ne dăm seama că nu cugetă corect, că nu lucrează cum se cade, că face lucrurile nu neapărat bune! Dar când este vorba despre noi, privim lucrurile după propriul interes. Aceasta este o situaţie generală.
Se poate să citim şi să învăţăm despre Sfinţi, despre cum au vieţuit aceştia, dar în practică ne îndepărtăm de mentalitatea lor, nu ne molipsim de pocăinţa lor şi nu urmăm faptele lor.

                                           Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.