În predica Lui de pe munte, Domnul i-a mustrat pe acei lucrători ai Evangheliei care, prin felul de a practica lucrarea lor, cred că sunt credincioşi şi devotaţi misiunii lor, dar, în realitate, ei sunt lucrători ai fărădelegii.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au, nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi: Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!“
Aşadar, unii „buni” creştini, unii oameni ai Bisericii, aparent râvnitori şi activi în lucrările iubirii şi în cele misionare, vor fi uimiţi şi surprinşi în ziua Judecăţii lui Hristos, atunci când vor fi excluşi de la mântuire, sub învinuirea de „lucrători ai fărădelegii”.
Prin urmare, cei din această categorie nu vor fi oameni care merg doar uneori la Biserică, ci vor fi – după părerea lor – creştini conştiincioşi şi, desigur, conlucrători buni ai lui Hristos, după cum vor crede îndreptăţit, întrucât ceea ce au făcut pentru Hristos, au făcut „în numele Lui”!
Astfel, în mod justificat, îşi vor pune în ziua Înfricoşătoarei Judecaţi întrebări pline de nelinişte: „Nu în numele Tău am proorocit”? N-am făcut minuni multe prin puterea numelui Tău? Cum de nu ne cunoşti, Doamne? Şi cum de noi, cei râvnitori, din conlucrători credincioşi ai Tăi, am devenit lucrători ai fărădelegii? Cum este posibil?
Este, într-adevăr, înfricoşător! Chiar şi cel mai indiferent cititor sau ascultător al acestei pericope evanghelice este impresionat de o respingere atât de aspră a oamenilor creştini, acerbi conlucrători ai lui Hristos în lucrarea de mântuire a lumii. Desigur, această impresie culminează cu argumentul principal al lucrătorilor fărădelegii conform căruia minunile pe care le-au săvârşit, au fost făcute prin invocarea numelui lui Hristos şi nu prin capacitatea sau genialitatea lor!
Tâlcuitorii acestei importante pericope evanghelice menţionează, după părerea lor, că aceşti lucrători ai fărădelegii: „Aveau probabil viaţa nevrednică de misiunea lor“.
Se pare că aceşti lucrători ai Evangheliei lui Hristos nu îndeplineau în trăirea lor condiţiile duhovniceşti necesare pentru misiunea lor evanghelică autentică. Foloseau, desigur, numele lui Hristos, dar nu trăiau cu adevărat puterea harismatică a acestui nume. Trăirea lor personală nu dădea mărturia autentică a identităţii lor creştine. Aşadar, după părerea lor, erau conlucrători ai lui Hristos. Aşa credeau, dar nu erau. Erau, după închipuire, conlucrători şi ucenici ai lui Hristos. Asta înseamnă că minunile pe care le făceau le erau necesare pentru proiecţia lor, îi ajutau să menţină o imagine strălucită a activităţii lor creştine. Aceştia însă, una trăiau în viaţa lor cotidiană, şi altă arătau prin comportarea exterioară. Erau creştini în închipuirea lor, nu erau conlucrători autentici ai lui Hristos.
      „Foloseau harul lui Dumnezeu pentru împlinirea voii lor”
Lucrătorii fărădelegii săvârşeau lucrarea lui Dumnezeu, dar nu spre slava Lui şi din interes pentru mântuirea oamenilor pe care-i ajutau. Făceau lucrarea lui Hristos pentru a-şi rezolva propriile probleme, nu doar pentru a fi recunoscuţi ca lucrători ai lui Hristos, dar şi pentru rezolvarea unor probleme practice, precum cea a supravieţuirii materiale.
Se întâmplă deseori, ca şi oamenii cu probleme psihologice sau insuficiente şi conflicte de natură psihică să-şi dorească să supravieţuiască existenţial în spaţiul Bisericii. Voinţa acestor oameni poate să manifeste şi dorinţe irealizabile, dezamăgiri existenţiale, în general, cerinţe care sunt satisfăcute de spaţiul social şi îndeosebi de spaţiul bisericesc.
Mulţi lucrători ai Bisericii, nu numai clerici, dar şi laici, dobândesc faima prin activitatea lor diversă prin care oferă servicii în Biserică. Deseori, însă, ei nu se folosesc de lucrarea sau de serviciile pe care le oferă. Dimpotrivă, intrarea lor în rutina acestor servicii provoacă tendinţe de ocolire a unui comportament făţiş de fărădelege sau de necuviinţă.
      „Foloseau numele lui Hristos, dar fără duhul iubirii de Hristos”.
Prin invocarea sau referirea la numele lui Hristos din timpul activităţii lor misionare, Îl mărturiseau pe Hristos, dar fără dăruirea iubirii către Hristos, care ar fi trebuit să dovedească că sunt adevăraţi reprezentanţi ai Lui. De aceea, n-au convins că sunt lucrători autentici ai Evangheliei lui Hristos.
Lucrătorii fărădelegii invocă lucrările lor, chiar le săvârşesc, dar acestea nu sunt „în Dumnezeu săvârşite“. Fac lucrările lor „în numele lui Hristos”, dar sunt „rele“. Acele lucrări nu îndeplinesc condiţiile iubirii de Dumnezeu. De aceea, Domnul le respinge, le numeşte „lucrări ale fărădelegii”, iar pe lucrătorii lor îi numeşte „lucrători ai fărădelegii”. Însă ei cred că sunt lucrători ai lui Hristos, îşi închipuie că sunt lucrători ai lui Hristos, dar, în realitate, sunt lucrători ai Evangheliei după închipuire!
Lucrătorii fărădelegii săvârşeau lucrări, dar nesocoteau lucrarea principală şi primară a vieţii lor, lupta pentru păzirea poruncilor lui Hristos, care se referea la sporirea lor duhovnicească. N-au fost interesaţi de hristificarea lor. S-au odihnit în lucrările pe care le făceau uşor, doar prin invocarea numelui lui Hristos. N-au umblat pe calea crucii cea strâmtă şi gloduroasă a îndumnezeirii lor după har.
Au căzut în cursa de a face activitate de dragul activităţii. Au ales calea de a se odihni în activitate, iar activitatea lor era dezgolită de orice câştig duhovnicesc, întărea lauda şi mândria lor ca misionari ai lui Hristos. Au dezdumnezeit lucrarea misionară prin mândria lor şi şi-au închipuit că lucrează pentru mântuirea şi întâietatea lor în inima lui Hristos.
Nu învăţaseră că nu orice lucrare duce la mântuire, doar prin simplul fapt că este o lucrare. Lucrarea, orice lucrare mântuitoare, „în Dumnezeu săvârşită”, îl preschimbă pe omul interior în chipul lui Hristos. Hristos nu i-a recunoscut pe lucrătorii fărădelegii ca pe fraţi ai Lui, deoarece, prin faptele lor, se înstrăinaseră deja de chipul Său. De aceea le-a spus: „nu v-am cunoscut pe voi”.

                   Ioannis Const. Kornarakis, Creştinul după închipuire văzut prin prisma omului patristic, Editura Egumeniţa, 2014

Leave a reply

required