Prin structura lor duhovnicească, patimile sunt molipsitoare. Iată, de pildă, răutatea neexprimată în cuvinte, care n-a apucat să treacă la fapte, care rămâne ascunsă în inimi şi se reflectă într-o mică măsură pe faţă şi în ochi. Chiar numai prin aceasta, ea se transmite sufletului celui pe care îl urăşte şi poate fi observată şi de alţii. Când mă tulbura o patimă, tulburarea mea face să vibreze şi inima altuia, se creează un fel de flux afectiv, un curent impur care pleacă dintr-un anumit recipient sufletesc spre altul. Iar dacă stârpeşti patima rea pe care o ai faţă de aproapele, se va stârpi şi în sufletul aceluia. Te vei linişti, vă veţi găsi liniştea amândoi. Ce strânsă legătură există între suflete! Cât de adevărate sunt cuvintele Apostolului: “unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 35). Sau: “Un trup suntem cei mulţi” (1 Corinteni 10, 17); “Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Faptele Apostolilor 17, 26). Iată de ce porunca dumnezeiască ne cere: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Pe o reciprocitate afectivă sau pe o înţelegere reciprocă se bazează şi succesul sau insuccesul predicatorilor. Dacă predicatorul nu vorbeşte din inimă, este făţarnic, ascultătorii percep printr-un simt lăuntric, discrepanţa dintre cuvintele aceluia şi ceea ce este în inimă şi în viaţa lui – atunci cuvântul nu mai are forţă pe care ar fi putut-o avea dacă s-ar fi vorbit din toată inima, şi, mai ales, dacă cuvintele ar fi avut acoperire în fapte. Există un sistem de comunicare foarte strâns între sufletele oamenilor. De aceea dispoziţiile sufleteşti bune, cordiale, cinstite se comunică şi altora, şi mai cu seamă exemplul faptelor bune.

                                                                                             Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia

Leave a reply

required