Dacă noi, ca oameni, avem toţi o aceeaşi natură (care ne distinge prin caracteristicile sale proprii de natura fiinţelor care aparţin altor specii şi genuri), noi suntem în acelaşi timp persoane distincte şi diverse. După natura noastră, suntem toţi asemănători; dar ca persoane, suntem toţi diferiţi şi fiecare dintre noi este unic. Natura este ceea ce sunt; persoană, cel care sunt. Ca persoane, fiecare dintre noi îşi asumă natura omenească care ne este comună într-un fel singular, unic; altfel spus este om într-un fel care nu-i este propriu decât lui. Astfel, după natura noastră, suntem toţi înzestraţi cu raţiune, cu memorie, cu imaginaţie; toţi avem afecte (plăcere, durere), emoţii, sentimente, suntem înzestraţi cu libertate şi liber-arbitru. Ca persoane, avem această raţiune, această memorie şi această imaginaţie la niveluri diferite, le folosim în mod deosebit; fiecare dintre noi resimte în felul său plăcerea şi durerea, se emoţionează în felul său, iubeşte într-un fel care îi este propriu, îşi foloseşte libertatea într-un fel unic, îşi urmează propriile scopuri, face propriile sale alegeri şi vrea să le împlinească cu mai multă sau mai puţină putere. Personalitatea se distinge de caracter, care nu corespunde decât unei particularităţi a naturii în plan psihologic; putem distinge mai multe tipuri de caractere, în timp ce personalitatea este absolut unică.
Persoana se distinge astfel de individ. Individualitatea este o categorie biologică şi sociologică. În plan sociologic indivizii sunt distincţi, dar se pot înlocui unii pe alţii în cadrul categoriei sociale căreia îi aparţin; în plan biologic indivizii sunt distincţi şi diferiţi, fiecare este unic, dar după caracteristici pur fizice. Noţiunea de individ este astfel aplicabilă nu doar omului, dar şi animalelor şi plantelor. Termenul de „persoană”, în schimb, nu este aplicabil decât fiinţelor duhovniceşti (oameni, îngeri, Persoanele dumnezeieşti), înzestrate (chair dacă la nivele diferite) cu inteligenţă, cu voinţă, şi cu libertate (Părinţii au văzut adesea duhul, care este sursa acestora, drept „sediul” persoanei). Noţiunea de persoană are totodată o conotaţie de transcendenţă şi de valoare. Pe de o parte, persoana se situează dincolo de ceea ce determină natura sa în plan biologic şi social; ca persoană, fiecare om are de asemeni capacitatea de a se depăşi constant şi posibilitatea de a fi ridicat prin harul dumnezeiesc până la o stare duhovnicească în care modalităţile de existenţă ale propriei sale naturi sunt depăşite. Pe de altă parte, persoana are o valoare absolută, care face din ea o fiinţă absolut unică şi de neînlocuit.
Această valoare pe care o are fiecare om în parte implică, bineînţeles, întregimea fiinţei după propria sa natură şi după propria capacitate. Trupul apare astfel ca o dimensiune a persoanei în virtutea căreia el posedă trăsături singulare, un caracter unic, dar şi o valoare absolută. Acest fapt este temelia respectului pe care fiecare îl datorează propriului trup şi trupului oricărei alte persoane. Acest fapt conferă de asemeni trupului o dimensiune şi o valoare duhovnicească, astfel încât el nu poate fi considerat o substanţă pur fizică, nici disociat de cel sau de cea al cărui trup este. În acest fel, trupul participa la devenirea duhovnicească a persoanei în integralitatea fiinţei sale. În ochii Sfinţilor Părinţi trupul este o parte integrantă a persoanei şi părtaş la valoarea duhovnicească încă de la zămislirea sa şi chiar dincolo de viaţa pământească. Acest fapt, dimpreună cu cel conform căruia sufletul şi trupul sunt două elemente indisociabile ale alcătuirii omeneşti, creează pentru persoană posibilitatea de a recupera, deşi într-un alt mod de existenţă, trupul său, despărţit provizoriu de suflet prin moarte. Dintr-un alt punct de vedere, el justifică respingerea de către creştinism atât a avorturilor, cât şi a metempsihozei sau a reîncarnării. Avortul este de fapt considerat de Sfinţii Părinţi ca un atentat la viaţa unei persoane omeneşti, pentru că ei cred că persoana fiinţează din clipa în care fiinţa omenească vine la existenţă şi e chiar indisociabilă de aceasta din urmă (fiinţa omenească nu poate exista ca atare decât ca persoană. Cât despre doctrica metempsihozei sau a reîncarnării (foarte răspândită în Antichitate şi pe care o regăsim astăzi nu doar în anumite religii extrem-orientale, ci încă şi în diferitele teorii mai mult sau mai puţin fanteziste ale curentului New Age), ea se arată incompatibilă atât cu concepţia creştină despre identitatea personală a omului (omul nu poate fi succesiv mai multe persoane, nici să aibă în timp mai multe identităţi), cât şi cu sensul de apartenenţă a trupului la persoană şi, în aceasta din urmă, în legătura de nedezlipit cu sufletul şi cu duhul său (nu putem avea succesiv mai multe trupuri, iar trupul duhovnicesc care se va substitui în Împărăţia Cerurilor, după înviere, trupului de carne actual [cf. 1 Cor. 15, 35-53]), va fi un trup diferit de acesta în ceea ce priveşte starea sau felul său de existenţă, dar nu va fi diferit în ceea ce priveşte identitatea sa personală; trupul nostru actual, acesta este el care, potrivit credinţei creştine va învia). În persoană, trupul îşi găseşte unitatea indestructibilă cu sufletul şi cu duhul, dar şi unicitatea sa, dimpreună cu sensul şi valoarea lui duhovnicească. Faptul că trupul este întotdeauna considerat pe de o parte ca fiind de nedezlipit de celelalte două elemente constitutive ale fiinţei omeneşti, şi pe de altă parte ca fiind cel al unei persoane, nu îngăduie să fie considerat şi tratat nici că identitate independentă, nici ca o realitate impersonală. Concepţia creştină despre trup se distinge în această privinţă de concepţia naturalistă, care este în general cea a medicinei moderne. Mulţi dintre medicii zilelor noastre nu mai îngrijesc persoane ci trupuri sau organe, şi mulţi bolnavi suferă pentru că sunt consideraţi şi trataţi ca obiecte, fiind lipsiţi de o dimensiune a fiinţei lor, fracţionaţi, şi în acelaşi timp aduşi la condiţia de „cazuri” generale şi reduşi, prin intermediul instrumentelor de analiza, la serii de cifre. O medicină creştină nu ar putea respinge formarea ştiinţifică, care oferă o garanţie de seriozitate şi ne păzeşte de derivatele iraţionale care în zilele noastre se înmulţesc, prin reacţie. Ea caută însă nu doar să aducă contactului cu bolnavul şi terapeuticii un „plus de suflet”, ci să considere pacientul, pe de o parte, în realitatea sa omenească globală (conform căreia există nu doar un trup, ci şi un suflet şi un duh, care sunt în relaţie cu acest trup şi acţionează pozitiv sau negativ asupra lui), şi, pe de altă parte, în realitatea sa personală (conform căreia cazul său este singular şi legat de faptul că are o constituţie, un mod de existenţă şi un destin unice). Concepţia creştină se opune astfel radical tuturor celorlalte reprezentări ale trupului pe care societatea noastră le dezvoltă, şi în care acesta apare totodată ca un obiect şi profund disociat.
Publicitatea, omniprezentă pe străzile şi pe ecranele noastre de televiziune, impune în mod disimulat o reprezentare a trupului în care acesta se găseşte lipsit de orice dimensiune duhovnicească şi personală şi redus la aparenţele sale fizice. Într-o lume a negoţului, trupul (mai ales prin nuditatea sa) a devenit un pur mijloc de a trezi poftă, prin deplasarea asupra obiectelor cărora el este asociat şi de care pare că se bucură, pus în întregime în slujba lucrurilor pe care este destinat să le vândă. În violenţa pe care o vedem că se dezvoltă zilnic în societăţile noastre moderne şi pe care literatura, şi mai ales cinematografia, se complac în a-i reprezenta paroxismul, se manifestă o viziune a trupului în care acesta – privit independent de suflet şi de duh, de care el este legat, cât şi de persoana căreia el aparţine – nu mai trezeşte niciun respect şi este tratat ca un obiect fără valoare, de care se poate dispune după bunul plac şi a cărui viaţă nu mai pare un atribut esenţial şi de neatins. Obiectivitatea şi disocierea trupului ating un punct culminant în pornografie, pe care comerţul cu imaginea, exploatând patimile omeneşti cele mai grosolane, le răspândeşte în civilizaţia modernă. Vedem cu tristeţe puşi în relaţie parteneri ocazionali, a căror personalitate, istorie şi identitate sunt ignorate, parteneri care nu au niciun raport – nu doar duhovnicesc, dar nici măcar afectiv -, care întreţin un contact exclusiv fizic, în care trupurile, devin în întregime instrumente în slujba instinctelor şi fantasmelor şi reduse la nivelul de obiecte, dau loc unor reprezentări în care organele sexuale, despărţite de restul trupului, sunt predate unor funcţii care au pierdut până şi valoarea lor fiziologică, pentru a deveni pur mecanice şi a trezi iluzia unei plăceri intense şi prelungite. Într-o lume în care trupul este, în felurite moduri, din ce în ce mai considerat ca un obiect şi tratat ca atare, reprezentarea pe care ne-o oferă antropologia creştină şi etică desprinsă din ea se arată cu adevărat mântuitoare. Căci dacă orice afront adus trupului apare din acest punct de vedere ca un afront adus persoanei înseşi, invers, orice respect faţă de trup mărturiseşte respect pentru persoană. Or, un asemenea respect este nu doar fundamentul necesar pentru atitudini superioare, ca dragostea, ci se arată deja indispensabil pentru a stabili cu ceilalţi şi cu sine însuşi relaţii care să fie nu doar armonioase, ci şi integre şi cu adevărat omeneşti.

                                                                 Jean-Claude Larchet, Semnificaţia trupului în ortodoxie, Editura Basilica 2010

 

Leave a reply

required