Aș vrea dacă s-ar putea să fac muzicanți din piatră, dănțuitori din nisipul lacului și cântăreți din frunzele tuturor copacilor din munți, astfel încât aceștia să mă poată ajuta să-L slăvesc pe Domnul – și astfel încât glasul pământului să poată fi auzit în mijlocul cetelor îngerești!
Fiii oamenilor se îmbuibă la masa Stăpânului absent și nu cântă pentru nimeni în afara lor înșile și pentru gurile lor pline care, în cele din urmă se vor întoarce în țărână.
Cumplit de tristă este orbirea fiilor oamenilor, care nu văd puterea și slava Domnului. O pasăre viețuiește în pădure și nu vede pădurea. Peștele înoată în apă și nu vede apa. Cârtița viețuiește în pământ și nu vede pământul. Cu adevărat, asemănarea omului cu păsările, peștii și cârtițele este grozav de tristă.
Oamenii, ca și animalele, nu dau atenție la ceea ce există cu supraabundență, ci își deschid ochii asupra a ceea ce este rar sau excepțional.
Există o supraabundență de Tine, o, Doamne, răsuflarea mea, de aceea oamenii nu Te văd. Tu ești mult prea vădit, o, Doamne, suspinul meu, și de aceea atenția oamenilor e abătută de la Tine și îndreptată spre urșii polari, spre rarități aflate la distanță.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul Lacului, Traducere din limba engleză de Paul Bălan, 2006, Editura Anestis

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.