Se ştie că monahismul în Biserica Ortodoxă are mai multe trepte: frate începător, rasofor, monah şi schimonah (schivnic). Fiecare treaptă are durata ei de timp în viaţa nevoitorului.
Cât timp este necesar să vieţuiască şi să se nevoiască un ostenitor într-o treaptă monahală se analizează de către conducerea mănăstirii, printr-o evaluare duhovnicească, de la caz la caz. Iar în ceea ce priveşte înaintarea în una din treptele monahismului, se ţine seama de sporirea duhovnicească a nevoitorului şi, la cerere, i se acordă dreptul de a fi primit într-o altă treaptă monahală.
Primirea în obştea monahală a unei persoane se face numai la cerere, după cum spune Mântuitorul în Evanghelie: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mat. 8, 34). Deci, mai ales pentru calea monahală voinţa persoanei în cauză este decisivă.
În unele cazuri se au în vedere şi necesităţile mănăstirii sau ale Bisericii, în general. Analizând slujba călugăriei care se practică în Biserica noastră, se poate observa o oarecare diferenţă între ceea ce scrie în slujba din Molitfelnic şi ceea ce se practică în mănăstiri. De cele mai multe ori treapta rasoforiei nu este luată în seamă, iar schivnicia nu o doresc toţi monahii, ci doar foarte puţini. Nu se ştie de când a început această abatere de la semnificaţiile arătate în slujba călugăriei. Totuşi se ştie că novicele în mănăstire nu are nici o vestimentaţie specifică spre a-l deosebi de credincioşii mireni. De la momentul intrării unei persoane într-o obşte monahală cu scopul de a deveni călugăr, începe o perioadă de probă, în care fratele începător trăieşte, cât mai mult cu putinţă, în firescul lăsat omului de Dumnezeu. Podoaba capilară nu mai este tunsă nici la fete, nici la băieţi, acestora din urmă li se adaugă şi barba. Acest aspect exterior este completat, în plan interior, cu comportamentul cuviincios, smerit şi evlavios – adevărate podoabe de frumuseţi nepieritoare. Cu toate acestea, el se poartă în haine civile şi, mai cu seamă, haine de lucru, pentru că fraţii de mănăstire se probează prin diferite ascultări. Ei sunt smeriţi, dar trebuie să se observe, să se constate aceasta în vieţuirea lor zilnică. De modul cum o privesc şi primesc în sufletul lor această perioadă depinde rămânerea lor în obşte spre a primi şi celelalte trepte monahale. În caz contrar, se vor întoarce în viaţa civilă. Ceea ce este mai important, atât la începători (fraţi, rasofori), cât şi la monahi sau schivnici, după cum arată şi unii Sfinţi Părinţi, este practicarea virtuţilor: ascultarea şi răbdarea, care încununează pe nevoitor; apoi, tăcerea şi neosândirea, care păstrează pacea inimii nevoitorului. Acestea trebuie să fie atât în atenţia monahilor, cât şi a novicilor, mai mult ca oricare altă osteneală. De fapt, acestea sunt şi criterii de evaluare a noului începător pentru a fi acceptat în obştea monahală.

„Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat…”

Treapta următoare se numeşte rasoforie, „începutul chipului monahicesc” sau „începutul sfântului chip”, căci fratele începător de acum se numeşte rasofor sau începător al vieţii monahiceşti, după cum se arată în povăţuirile de la începutul şi finalul slujbei. Aşadar, rasoforul este monah începător, nu monah în deplinătatea cuvântului. Aceasta nu prin vestimentaţie, ci mai ales prin experienţa trăirii monahale. Acest aspect se poate observa în conţinutul ultimelor două rugăciuni din slujba Rasoforiei: „…Doamne Dumnezeul nostru, dăruişte puterea cea de la Tine şi darul Tău cel dumnezeiesc, în duhul şi în sufletul şi în trupul robului Tău (N), care a venit către Tine şi a primit începătura sfântului chip în numele Tău, Cel ce sfinţeşti toate…” Iar atunci când îl încredinţează naşului sau bătrânului său, se spune: „Iată, înaintea lui Dumnezeu îţi încredinţez pe acestnou începător”. Chiar dacă rasoforia este doar începutul chipului monahicesc, se cuvine să fie asumată cu deosebită responsabilitate pentru a se pune început bun pe calea nevoinţei ce conduce la întâlnirea cu Mântuitorul Hristos.
Conţinutul Psalmului 26 din rânduiala rasoforiei este grăitor în această privinţă: „…tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat. Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta, şi mă îndreptează pe cărarea dreaptă, din pricina vrăjmaşilor mei (…). Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii…”

Viaţa monahală, declaraţie de război adresată diavolului şi patimilor

Secvenţa principală din slujba rasoforiei este tunderea părului şi schimbarea numelui, moment în care preotul slujitor sau stareţul rosteşte formula: „Se tunde robul lui Dumnezeu (N – aici se schimbă numele), în numele Tatălui. Amin; şi al Fiului. Amin; şi al Sfântului Duh. Amin. Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte”. Acesta este momentul de reînnoire a persoanei ce caută desăvârşirea, este începutul unei alte vieţuiri, aceea de monah, chiar de este, deocamdată, doar la început de drum. Ridicarea din treaptă în treaptă, nu atât din punct de vedere social sau al poziţionării în cadrul obştii, se face mai ales având la bază criteriul trăirii duhovniceşti, aşa cum arată Sfântul Ioan Scărarul, şi mai ales prin dobândirea smeritei cugetări, cum notează şi avva Dorotei (Filocalia sfintelor nevoinţe, vol. IX Despre smerita cugetare).
Orice lucru la început este greu de îndeplinit, mai ales în viaţa monahală, care este considerată ca o declaraţie de război adresată diavolului, patimilor şi tuturor răutăţilor. Monahul doreşte să o rupă total cu păcatul. De aceea, gândul cel bun, alăturându-se voinţei noastre, având şi credinţa că Domnul ne dăruieşte din harul Său, ne ajută să punem în practică, spre folos duhovnicesc, teoriile şi regulile nevoinţelor monahale. Scopul duhovnicesc al acestor nevoinţe nu trebuie să fie altul decât cel arătat de Cuviosul Serafim de Sarov: „dobândirea Duhului Sfânt”. Aşa ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, să căutăm „pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Însuşi Mântuitorul Hristos ne cheamă la sfinţenie dându-ne ca model sfinţenia Părintelui Său (…). Acesta este, în general, scopul vieţii creştine, monahii nefiind altceva decât creştinii care vor să trăiască mai intens viaţa cea întru Hristos şi cu Hristos. Angajaţi pe drumul dobândirii chipului îngeresc, monahii sunt mai puţin preocupaţi de lucruri şi lucrări personale referitoare la materie şi trup, întreaga lor atenţie fiind îndreptată spre dobândirea mântuirii. Adevăraţii nevoitori sunt încurajaţi chiar de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne încredinţează că Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26) şi că Însuşi Domnul Hristos ne-a făgăduit că va fi împreună cu noi permanent (Mat. 28, 20). El veghează asupra vieţii noastre, ne ajută şi ne aşteaptă pentru a ne dărui cununa vieţii, cum se poate vedea în icoana cu Scara virtuţilor. Împlinirea poruncilor şi a sfaturilor evanghelice, ascultarea faţă de stareţ îl conduc pe nevoitor la starea de pace şi îl face dispus oricând să răspundă la rugămintea superiorului asemenea fratelui care, fiind copist de cărţi, auzind chemarea stareţului, a lăsat litera omega nefinalizată şi a ieşit din chilie, prezentându-se la ascultare…

 www.ziarullumina.ro

Posted in: Articole.
Last Modified: aprilie 20, 2016

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.