Din pricina firii noastre căzute, când suntem în necaz ne răzvrătim, ne plângem şi ne văităm, iar atunci când suntem bucuroşi, în loc să ne deschidem larg inima, ne deschidem larg gura şi risipim în felul acesta toată puterea pe care această bucurie o cuprinde în sine. Pentru a deveni isihaşti desăvârşiţi trebuie să fim asemeni Maicii Domnului; trebuie să învăţăm să ne lărgim inima, să păstrăm şi să cumpănim toate în inimă şi să tăcem.
În Acatistul Buneivestiri, Maica Domnului este numită „vas pecetluit cu Duhul Sfânt“, pentru că a păstrat toate în inima sa (vezi Luca 2, 19). A vorbit o singură dată, atunci când s-a întâlnit cu Sfânta Elisabeta, care prin cuvântul său insuflat de Duhul Sfânt a întărit adevărul acestui măreţ eveniment care avea să se întâmple – naşterea lui Hristos. In acea clipă, proorocească înainte-vederea Maicii Domnului a cuprins până şi sfârşitul veacurilor, când a zis: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Din clipa aceea ea a trăit lăsându-se deplin în voia Celui pe Care L-a zămislit prin Duhul Sfânt şi nu a rostit niciun cuvânt, nici măcar atunci când viaţa i-a fost în mare primejdie. Şi cu adevărat, din momentul acela o numim binecuvântată, împlinindu-i astfel proorocia.
Părintele Sofronie ne-a vorbit de multe ori despre primejdiile pe care le-a întâmpinat Maica Domnului şi cum nu a îngăduit să se risipească nimic din mireasma Duhului Sfânt încredinţată inimii ei, fie că s-a aflat în mare bucurie sau în suferinţă cumplită. Nu se mai pomenise ca o fecioară să nască prunc, de aceea chiar dacă Iosif era un om drept (ceea ce în limbajul Scripturii înseamnă că se ridicase deasupra legilor trupului şi era călăuzit de Duhul Sfânt), el a fost totuşi cuprins de tulburare şi s-a îndoit. Cu toate acestea, sfinţenia vădită a Fecioarei nu-i îngăduia să o dea în vileag; potrivit legii evreieşti ea ar fi trebuit să fie ucisă cu pietre. Soluţia pe care a găsit-o Iosif a fost să o lase în ascuns. Dar chiar şi atunci când primejdia morţii creştea cu fiecare zi, credinţa ei desăvârşită, nădejdea ei şi dragostea pentru Cel pe Care Il purta în pântece erau mai puternice decât orice primejdie. Inima îi era pecetluită. Iar când a văzut mai apoi îngerii lui Dumnezeu pogorându-se şi suindu-se deasupra peşterii din Betleem, şi magii glăsuind cu înfricoşare şi păstorii mărturisind minunea, a păstrat toate acestea în inima ei, în tăcere, după cum citim în Scriptură (vezi Luca 2, 51). La fel, nu a spus nimic atunci când Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos în braţe şi L-a numit „lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel“ (Luca 2,32). Aceştia erau termeni „tehnici” folosiţi pentru a-L desemna pe Mesia. Astfel, prin cuvintele sale Dreptul Simeon Il vestea de fapt pe Hristos poporului evreu ca fiind Mesia, Emanuel, Mântuitorul lumii pe Care toţi Il aşteptau. Adresându-i-se apoi Maicii Domnului, i-a spus că o sabie îi va străpunge sufletul (cf. Luca 2, 35), în felul acesta Răstignirea lui Hristos, când ea avea să vadă, răstignită pe Cruce, Viaţa lumii întregi. Şi iarăşi, la vremea Răstignirii, când durerea ei întrecea orice suferinţă omenească, de pe buzele ei nu a ieşit niciun cuvânt, pe când toţi cei de faţă „se întorceau bătându-şi pieptul“ (Luca 23, 48). Felul în care Maica Domnului a stat lângă Cruce a fost cu adevărat dumnezeiesc, purtând o suferinţă mai adâncă decât toată durerea omenească, dragostea pentru Fiul şi Dumnezeul ei fiind mai mare decât dragostea oricărei alte fiinţe omeneşti. Maica Domnului era cu totul desăvârşită, şi nici în bucurie, nici în suferinţă nu a rostit o vorbă, împlinind în felul acesta cuvintele din înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah: „Nouă cugetări am fericit în inima mea şi a zecea o voi grăi cu limba“ (Isus Sirah 25, 9). Căci dacă fiind în bucurie vom vorbi, vom fi în primejdia de a cădea în slavă deşartă, de a stârni invidia celorlalţi şi a pierde harul; iar dacă fiind în suferinţă vom vorbi, riscăm să cădem în răzvrătire, în amărăciune şi nemulţumire.
Având în vedere cele spuse mai sus, am putea adăuga că slujirea celor aleşi de Biserică să înveţe cuvântul lui Dumnezeu este plină de primejdii. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: „Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua” (Iacov 3, 1). Se întâmplă de multe ori ca un învăţător care află doar un cuvânt în inima sa să rostească zece. Şi ceea ce este şi mai grav, s-ar putea ca uneori să rostească zece cuvinte fără să fi primit nici măcar unul în inimă. Insă este adevărat că de multe ori facem aceasta de nevoie, din pricina naturii slujirii noastre ca duhovnici. Cel care vorbeşte s-ar putea să fie sau să nu fie insuflat de Dumnezeu, dar lucrul acesta are mai puţină însemnătate decât faptul că el are o deplină şi neabătută încredere în Cel Ce pe toate le săvârşeşte.
Însă, în cele din urmă, numai noi suntem vinovaţi dacă nu trăim la măsura duhovnicească a cuvintelor din înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, şi nu urmăm pilda isihasmului desăvârşit al Maicii Domnului. Dar când o facem, începem să gustăm din dulceaţa roadelor rugăciunii isihaste şi nu mai vrem să ne mai ocupăm cu nimic altceva decât cu chemarea Numelui lui Hristos. Numele Lui devine răsuflarea noastră; într-adevăr, ne devine mai necesar decât însăşi respiraţia, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: pentru a ne menţine în viaţă din punct de vedere fizic avem nevoie să respirăm, însă avem mult mai mare nevoie să chemăm Numele lui Iisus pentru a dobândi viaţa cea veşnică.

                                                                        Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, 2014

Leave a reply

required