Frate Piotr, harul cel dumnezeiesc să te lumineze şi să te întraripeze cu dumnezeiescul dor.
Fiul meu, din nou mă supun gândului meu celui plin de duioasa dragoste pentru tine şi iţi scriu, sperând ca tu vei pune la inima cuvintele mele, nu ca pe nişte cuvinte duhovniceşti, ci ca pe cuvinte venite dintr-o experienţă amară de viaţă, dar şi din îndulciri pe care Domnul Dumnezeu mi le-a trimis atunci când El a socotit.
Aş vrea să-ţi mărturisesc că şi eu, un hârb scofâlcit şi uscat, am cutezat a mă apropia de viaţă monahală, nu chiar din fragedă vârsta, deşi poate ar fi fost mai bine aşa. Să ştii că eu am intrat în mănăstire, cunoscându-i pe Bătrânii de la Pskov, o lavră care n-a fost închisa niciodată, la vârsta de 32 de ani. Maica mea, iubindu-mă foarte mult, nu vroia să mă lase şi nici eu nu eram prea hotărât, fiindu-mi oarecând teama, gândindu-mă că ce o să fac eu într-o mănăstire, ca o să mă plictisesc toată ziua! Cu toate acestea maica mea mi-a sădit în suflet dragostea de sfintele slujbe şi de sfânta Spovedanie. Întrucât nu eram decis, m-am “consacrat” meseriei mele de învăţător într-un sat al Rusiei de nord unde m-am născut, pe care o făceam cu multă dăruire. Eram pasionat de ceea ce făceam dar nu-mi aducea întreaga mulţumire în inima.
Duhovnicul meu m-a luat sub aripa sa şi din inimă sa mi-am tras întreaga apă vie care m-a ferit de ispitele tinereţii şi de deşertăciunile la care alergau cei de vârsta mea. Eram un grup de trei prieteni care juruisem în taina – fără a şti altcineva decât duhovnicul nostru – că dacă vom găsi o mănăstire vom intra toţi acolo şi o să murim în acel loc. Iar dacă nu vom intra în mănăstire (şi atunci să ştiţi că era greu în Rusia, că era prigoana comunistă), vom petrece în curăţie şi-n ascultare faţă de duhovnicul nostru.
Aşa au trecut câţiva ani buni şi noi ne făceam meseria în linişte, netulburaţi prea mult de lume. Satul nostru era izolat, către nordul Rusiei – pe drumul către Mănăstirea Şolovăţ – dar acolo se afla o făbricuţă de postav de la care luăm şi noi comenzi şi le lucram acasă.
În anul când a murit duhovnicul nostru a venit şi războiul. În 1941 aveam 24 de ani şi am participat la aproape toate marile campanii care s-au dus în acest cumplit război în Nordul şi Centrul Rusiei. Toţi trei am fost încorporaţi în aceeaşi unitate şi în acelaşi pluton de infanterie. Cel mai greu a fost la asediul Leningradului. Băieţii noştri au luptat cu multă jertfire şi mulţi au căzut, copii nevinovaţi căzuţi în mugurul vârstei pentru ambiţiile demonice ale stăpânitorilor acestei lumi. Într-o dimineaţa când cei ce eram credincioşi prăznuiam Întâia zi a Sfintelor Paşti şi când soarele strălucea plin de veselie pe cer, tocmai vorbeam ceva cu unul din cei trei fraţi ai mei, cu Iură. La un moment dat văd că se opreşte din cuvânt, iar eu mergând la el să văd ce se întâmplă, am zărit doar un firicel de sânge ce se prelingea uşor pe sub cască. Un glonţ, venit cine ştie de unde, l-a atins din senin. A murit în braţele mele cu zâmbetul pe buze, spunându-mi fericit “Hristos a Înviat”, în timp ce eu îl strângeam la piept, rugându-l cu lacrimi să nu moară. Aşa am rămas doar doi; am intrat în mănăstire în 1949, împreuna cu fratele meu (care mai târziu a devenit Părintele pe care Domnul l-a chemat la El acum câţiva ani). Însă nu dintr-o dată, căci după război tot nu ne hotăram în ce mănăstire să intrăm…
O, Piotr al meu, multe greutăţi au fost. Am trecut şi prin lagăr, fiind socotit “element reacţionar”, am trecut şi prin izgonire din mănăstire întrucât se închisese şi am petrecut alţi şapte ani aproape, în satul meu natal, îndeletnicindu-mă la o mărginea satului, într-o căsuţă, cu croitoria…
Inima mea dulce, amănuntele vieţii mele poate contează mai puţin. Un lucru vreau a-ţi mărturisi: NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ, nici măcar atunci când nu mă hotărâsem să intru în mănăstire, nu m-am socotit a fi altfel decât monah. Aşa mă consideram eu în sinea mea şi legăturile mele cu ceilalţi erau prin aceasta sită. Sufletul meu se adăpa din scrierile Sfinţilor Părinţi. De acolo mi se aprindea în suflet flacăra cea tainică a iubirii de Hristos. Inima mea se hrănea cu cuvintele Psaltirii şi mai cu seamă ale rugăciunii Doamne Iisuse, pe care, spre tristeţea mea, nici acum nu am învăţat a o zice.
Piotr, de aceea te îndemn şi iţi grăiesc, dă-mi voie să o fac, precum un bunel bătrân şi învechit, către nepoţelul lui cel drag: nu te descuraja de nimic. Hristos te iubeşte. Nu te întrista, nu-ţi trăda chemarea lăuntrica a cugetului. Domnul iţi este credincios şi iţi va răsplăti cu bucurii cereşti încă de pe acum, fiecare cuget curat şi plin de iubire al tău.
Zboară, zboară, tu, puiule de cocor, peste întinderile acestei lumi şi încălzeşte-ţi aripile la Soarele Hristos. Înalţă-ţi cântarea de iubire precum mierla o face dimineaţa în zori, de bucurie că iată, Hristos e în inima ta. Tu Îl simţi. Tu vorbeşti cu El în rugăciunile tale. Tu te plângi Lui iar El Te mângâie. Tu Îi spui dorurile tale iar El te asculta.
Niciodată să nu crezi că El nu te ascultă.
Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept.
Trăieşte în bună cucernicie şi ai răbdare. Vremurile ce vin nu sunt uşoare. Dar Maica Domnului, spunea Cuviosul Serafim de Viriţa, îi va face fii ai ei pe cei ce îi urmează şi aceştia vor fi în preajma ei, în jurul Mielului.
Mă bucur mult de scrisorile voastre de care îmi spune Părintele V. Zboară, zboară, cocorule, spre înălţimile albastre, privind pururi către cer.
Şi eu, care am aripi slăbănogite şi bolnave, iţi voi face pururi un semn de aici: că te iubesc…
Părintele Selafiil din Siberia