Să ştiţi că Evangheliile sunt cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci, Sfinţii Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel.
Sectarii nu au dreptate să spună că ajunge Scriptura, pentru că Scriptura este numai o parte din ceea ce s-a propovăduit. Sfântul Apostol Pavel spune, scrie în Epistolele sale, că: „Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni” (I Corinteni 11, 34), sau: „ţineţi la predaniile pe care le aveţi” (II Tesaloniceni 2, 15). Deci nu numai ceea ce e scris.
Şi apoi, scrierile Noului Testament nu le-au avut toţi, cum avem noi acum Noul Testament, ştim şi ce a scris Matei şi ce a scris Ioan şi ce a scris Luca şi aşa mai departe, ci cărţile lor au fost cărţi din care unii au avut una dintre ele, ceilalţi au avut alta şi cu vremea, abia după tipărire, s-a ajuns să poţi avea Scriptura şi să spui: uite ce scrie aici şi uite ce scrie dincolo. Biserica a existat, să zicem aşa, fără Scriptura scrisă. A existat prin Scriptura vorbită, prin Scriptura propovăduită.
Dacă ar dispărea Scriptura, Biserica totuşi ar exista în continuare, pentru că trăieşte prin ceea ce se crede, prin ceea ce se învaţă, prin propovăduirea vie. Tradiţia bisericească este de fapt, întruparea Sfintei Scripturi.

                 Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 136

Leave a reply

required