– Camera bine închisă a lui Sartre nu conţine nici cazane cu apă clocotindă şi pucioasă, nici furci, nici ţepi. Iar băiatul de serviciu al hotelului-iad le atrage noilor veniţi atenţia asupra faptului că, aşteptându-se a găsi acolo obiecte de tortură şi draci cu picioare despicate, dau dovadă de concepţii învechite, romantice.
De asemeni celulele de anchetă şi detenţie nu se cer neapărat prevăzute cu o instrumentaţie specială. Ce minunat loc de reculegere s-ar zice că e o cămăruţă la Securitate; o chilioară: un pat (un paralelipiped de piatră acoperit cu o saltea de paie), o pătură frumos împăturită, o măsuţă prinsă în zid, un bec, o tinetă. Cât îi trebuie omului, cum spune Tolstoi. Şi nici o unealtă de tortură: o poate constata orice jurist democrat străin venit în vizită şi control.
Dar în cămăruţa cu pardosea de piatră şi zugrăvită în două culori (cafeniu închis şi verde spălăcit) tortură nu e mai puţin la ea acasă ca în beciurile inchiziţiei şi gestapoului sau în taberele Pieilor Roşii. Fără nici o unealtă? Fără. Fără apă clocotită, roţi, lanţuri, fiare înroşite, sfredele? Fără.
Cine se miră să încerce a sta şaptesprezece ore, zi de zi, timp de un an — termenul e experimental — fără a se putea sprijini cu spatele măcar o clipă de un perete sau de o spetează. (Pătura aceea frumos şi savant împăturită şi lipită de perete trădează cea mai mică încălcare a regulamentului: nu e voie să şezi decât la marginea „patului”; în dreptul vizetei – ochiul gardianului la fiecare douăzeci de secunde şi, dacă bănuieşte, mai des.)
Cine se miră să încerce a dormi numai cu faţa în sus şi obrazul neacoperit sub un bec de o mie de lumini. Dacă deţinutul se întoarce la dreapta sau la stânga, în timpul somnului, e deşteptat; dacă-şi bagă mâinile sub plapumă e deşteptat; dacă sforăie, e deşteptat.
Cine se miră să încerce a sta douăzeci şi patru de ore în picioare sau a se plimba în cerc până cade jos; ori, pur şi simplu, să petreacă un an pe câţiva metri pătraţi în frig pătrunzător şi în căldură zăpuşitoare, având drept unică perspectivă de schimbare să fie scos cu ochelari negri la „plimbare” într-un ţarc cât o palmă, unde e singur între patru pereţi de beton şi supus aceleiaşi supravegheri de fiecare clipă.
(În ţarcul unde eram dus se vedea un capăt de ramură cu două-trei frunze. Dincolo de beton şi sârmă ghimpată, rezumau tot neaşteptatul lumii lui Dumnezeu.)
Cine se miră să încerce a-şi lega bine ochii şi a merge orbecăind. E mai uşor decât a păşi pe întortocheate coridoare, tras de un gardian, zorit şi supărat.
Tortură fără unelte, prin aşezarea faţă-n faţă, în vid, a două entităţi: omul şi timpul pur. Tortură prin Timp. Omul şi Timpul, nimic altceva: umple-l! Tortură prin speranţă a lui Villiers de l’Isle Adam; iar aici tortura prin timp şi mister. Nu ştii ce e în jurul tău când te duce cu ochelarii negri, nu ştii de unde vin ţipete sfâşietoare (muzică concretă pe discuri, de cele mai multe ori), nu ştii cât e ceasul (pe ţărani îi lasă indiferenţi). Picătura chinezească a căutării care la fiecare douăzeci de secunde te cercetează. Timpul, unealtă invizibilă care nu lasă urme, mai puţin chiar decât bastonul de cauciuc. Timpul, darul cel mai de preţ; şi duşmanul cel mai necruţător când e izolat şi abstract, când nu mai e decât clopot de vid în care persistă a vieţui numai, neliniştea, nesiguranţa, închipuirea dezlănţuită.
Concluzia practică. Una cunosc: să-şi umple tot omul memoria cu fapte bune ca să aibă cu ce se obloji şi mângâia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lentă şi rece a timpului pur.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 266-267