Duhul Sfânt este apa vie care izvorăşte din Biserica lui Hristos. Revărsată din belşug în ziua Cincizecimii, această Apă Sfântă a crescut, devenind fluviu. Şi nu numai ţărmurile sănătoase ale fluviului, dar şi Marea Moartă a sufletelor noastre înverzesc şi învie la atingerea cu Duhul Sfânt. Apele sărate se fac bune şi dulci, fluviul se umple de peşti, iar Iisus îi spune lui Petru: „De acum înainte, vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).
Poamele Duhului Sfânt sunt, într-adevăr, bune de leac pentru bolile noastre ce-şi au originea în păcat, dar cel ce respinge acest Duh dătător de viaţă, cel ce tăgăduieşte conştient şi liber, ca şi diavolul, puterea binefăcătoare a acestui Duh, acela va rămâne ca „mlaştinile” şi „bălţile” care „nu se vor însănătoşa”. Căci „orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31). Şi nu se va ierta pentru că omul nu vrea să i se ierte. Roua din cer cade peste tot, dar numai floarea ce-şi închide petalele rămâne fără ea.
Şi dacă sufletul se închide şi nu-L primeşte pe Cel ce stă la uşă şi bate, atunci el moare şi viermii patimilor încep a mişuna într-un cadavru ambulant. Iar acest mort viu va rămâne ca sarea din mlaştină, ca să fie o pildă de groază ce va împiedica stricarea altor suflete, aşa cum a fost femeia lui Lot şi cum a fost Saul după ce s-a lipsit de Duhul Sfânt. Despre aceştia zice Domnul: „Te-am lămurit în foc, dar n-am găsit că eşti argint” (Isaia 48, 10). Şi după cum în urma celor lipsiţi de Duhul Sfânt nu rămâne decât ruină, pustiu arzător, răutate, ură, sălbăticie, tot astfel în urma celor plini de darul Duhului Sfânt totul înverzeşte, înfloreşte şi învie. Fiarele se îmblânzesc ca mieii, cerul sloboade ploaie, pământul odrăsleşte tot felul de roade, iar omul se hrăneşte „cu lapte şi cu miere”.

                                               Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 137

Leave a reply

required