Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!
Purcezând la această lucrare, mai înainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa încât în adâncul inimii tale să se rostească: „Sunt vinovat!” Aici se va purta lupta cu îndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovăţirile pentru căderile şi păcatele proprii. Pentru a le alunga, îndepărtează din luarea ta aminte totul, lasă-te singur cu Dumnezeu-Judecătorul şi mustră-te fără ascunzişuri: „Ai ştiut că nu se cade să păcătuieşti, şi ai păcătuit; ai fi putut să te înfrânezi şi să fugi de păcat, şi nu ai întrebuinţat spre bine stăpânirea de sine pe care ţi-a dat-o Dumnezeu; şi conştiinţa te ameninţă, dar tu ai înăbuşit cu dispreţ acest glas al lui Dumnezeu către tine”. După aceea, adu-ţi aminte de locurile, timpurile şi împrejurările în care ai păcătuit, şi din toate acestea scoate mărturiile care pot face inima ta şi conştiinţa ta să se pătrundă de simţământul vinovăţiei: „Sunt vinovat! Nu am nici o îndreptăţire!” În acest fel, treci de la un păcat la altul şi de la o aşezare sufletească necurată la alta, şi la suma tuturor adaugă ca pe o semnătură spusa: „Sunt vinovat!”

                  Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, p. 83

Leave a reply

required