Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului. El nu cere de la noi cuvinte filozofice. Lui trebuie să ne rugăm din inimă, ca  părinţilor: ”Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”
Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire.

Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan de Kronstadt. El citea rugăciunile cu atenţie, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea iar în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi să ne rugăm cu simţire.Trebuie să rostim cuvintele rugăciunii având credinţa că Dumnezeu ne priveşte şi ne ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii ni se înalţă ceva în inimă, „prindeţi” aceea şi ţineţi-vă de rugăciune – „staţi” în ea.
Sfinţia voastră cum aţi învăţat să vă rugaţi?
Când
eram mic eram slab şi nedezvoltat. Adesea îmi spuneau acasă: „Tu nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (era un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine degeaba.” Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel ca şi eu să fiu de folos la ceva.
În parte chiar de la părintele T.. în parte de la obştea mănăstirii am aflat câte ceva despre viaţa părintelui T.
S-a născut în 1914 la târg, prematur, la 7 luni. (Referitor la acest moment, mi-a spus odată, râzând : „Din mine nici nu ar fi putut ieşi ceva mai bun, doar m-am născut la târg (iarmaroc).”) Mama lui a murit curând după aceasta. A fost crescut de mame vitrege. Adesea, îl snopeau în bătaie acasă atât de rău, încât lua o bucată de pâine şi fugea de acasă. Când a mai crescut l-au dat să înveţe meseria de croitor, dar nici aici nu era mai bine decât acasă… După aceea a venit boala de plămâni. Doctorii i-au spus că mai are de trăit cel mult cinci ani. Atunci, (veli), s-a hotărât ca măcar în aceşti cinci ani, câţi i-au mai rămas de trăit, să-I slujească lui Dumnezeu şi a plecat la mănăstirea Milkovo unde se afla părintele arhimandrit Ambrozie.
Când am văzut că nici părinţii, nici rudele, nici prietenii, nici restul lumii nu-mi oferea altceva decât răni, durere şi jigniri, m-am hotărât să nu mai trăiesc în lumea aceasta, ci acele zile puţine care mi-au mai rămas până la moarte să i le închine lui Dumnezeu. Am văzut că nu am pe lume pe nimeni cu adevărat al meu (apropiat) decât pe Dumnezeu.

Despre pacea lăuntrică
Care este cel mai important lucru în viaţa duhovnicească?
Cel mai important lucru, cred că este paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea.
Haosul gândurilor este starea duhurilor căzute – (demonii, duhurile căzute de la Dumnezeu). Mintea noastră, între altele, trebuie să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui singurul Dumnezeu.
Rugăciune Lăuntrică
Când simţim o dispoziţie prielnică putem pune capăt tăcerii inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus:
La început această suna aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”. Cu timpul monahii au prescurtat-o şi astăzi ea sună astfel: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”
Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins şi să ne mulţumim cu tăcere înaintea Domnului.
Atâta timp cât nu avem un duhovnic iscusit, care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.
Cuvioşia voastră cum aţi deprins rugăciunea (minţii) inimii?
Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrozie mi-a spus: „Orice faci să grăieşti neîncetat în sine: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”.” Eram copil şi îl ascultam din toată inima. Mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau înlăuntrul meu, în sufletul meu, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme (un timp) am început să simt cum odată cu aerul pe care-l respirăm „intra” şi rugăciunea în inimă. Cu timpul rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă. Apoi însă, a murit duhovnicul meu şi am petrecut mulţi ani în mari necazuri (încercări) duhovniceşti. Mâhnirea (întristarea) îmi sfâşia sufletul. Frică pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni n-am să fiu mulţumit de mine şi nu aveam tihnă niciodată.
Ce făceaţi atunci?
Depinde. Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus întotdeauna mângâiere.
Uneori mă întrebam în gând: Ce vrei? Ţi-e foame? Ţi-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Totul ne este dăruit de Dumnezeu, ce mai vrei? Şi totuşi, sufletul meu tânjea şi căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimic care să-i aducă mângâiere.
Am mers la unii duhovnici, am căutat sfat (povaţă), dar nici asta nu mi-a fost de folos. Astfel a fost până când am citit „Calea mântuirii” a lui Teofan de Vişen şi Domnul a ajutat. Când nu este (găseşti) om care să te mângâie atunci Domnul vine să-ţi bucure sufletul (să-ţi aducă bucurie în suflet), chiar şi printr-o carte.

                                                 Stareţul Tadei de la Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania

Leave a reply

required