Biruirea Patimilor
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
Stareţul: Stăruie în voinţă, iar Dumnezeul Cel Atotputernic te va răsplăti după inima ta; căci începutul virtuţilor şi izvorul lor este deschiderea şi dorinţa de bine a cuiva în Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el însuşi. Aceasta e lucrarea dreptei Celui Preaînalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastră, noi trebuie doar să păstrăm întreaga deschidere întru sfinţenie dăruită nouă de Dumnezeu, şi, potrivit ei, să aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepătimirii. Fără nici o îndoială, Cel Preaînalt va desăvârşi osteneala celui care voieşte aceasta. Aşa că, dacă voieşti să te ridici din mormântul patimilor, atunci ţine-ţi întotdeauna mintea atentă la aceasta; îngrijeşte-te de aceasta şi lucrează cu râvnă neşovăielnică. Nădăjduieşte în Dumnezeu, Care poate arăta puterea Sa, prin harul Său, în slăbiciunile noastre, şi te vei mântui.
Risipirea gândurilor
Ucenicul: Cum pot scăpa de risipirea gândurilor în timpul rugăciunii?
Stareţul: Când te rogi cu buzele, roagă-te şi cu mintea; adică îngrădeşte-ţi mintea cu puterea cuvintelor rugăciunii. Dacă eşti tulburat de vreun gând la ceva, de cum ai observat această neluare aminte, întăreşte-ţi atenţia la rugăciune. Fă aceasta tot timpul şi vei simţi folosul.
Statornicia minţii atrage lucrări deosebite ale harului.

Trândăvia

Ucenicul: Lenea mă stăpâneşte încă mult; cum să scap de ea?
Stareţul: Dacă lupţi împotriva lenei fără hotărâre, nu o vei birui niciodată. Dar, de cum te-ai ridicat împotriva ei cu hotărâre neclintită, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu fără suferinţe, poţi câştiga biruinţa. A rezista chiar dacă eşti atacat este semnul unui oştean bun şi credincios; dar a renunţa de fiecare dată este trăsătura unui purtător de arme nepăsător. Când cineva ajunge în această patimă, trebuie să ia aminte la sine până în mormânt, altfel va auzi în ultima zi cea mai înfricoşătoare judecată de la Cunoscătorul inimilor: Slugă vicleană şi leneşă! (Matei 25, 26).
În Scripturi se spune „Celui care biruieşte” şi nu „Celui care a biruit” deoarece fără ajutorul Celui Preaînalt nu putem birui pe vrăjmaş cu desăvârşire; niciodată nu am putea câştiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieşte este încununat, numai cel care porneşte la luptă cu hotărâre neclintită de a duce războiul până la ultima suflare, numai cel care nu aruncă niciodată armele în clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el în prizonierat fără de voie, nu îşi predă inima duşmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi câteodată învins, nu i se împuţinează niciodată râvna cea sfântă; el se jertfeşte neîncetat, cu duh de nădejde. Din acest motiv sporeşte şi primeşte cununa numai pentru hotărârea lui, căci a fost găsit curajos şi vrednic de cinstirile cereşti.

Deznădăjduirea

Ucenicul: Cum pot scăpa de ucigătorul duh al deznădejdii?
Stareţul: Pesemne că, din voia ta proprie, eşti atras către ceva anume. Dacă încetezi a te mai călăuzi singur şi dacă vei face totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci, cu această binecuvântare, vei culege pacea sufletului şi celelalte roade ale Duhului Sfânt. Dacă vei părăsi cu totul voiaţi proprie nu vei simţi niciodată greul întuneric al deznădăjduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; în locul lor vor răsări limpezimea minţii, liniştea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea cea neamăgitoare, care te va binecuvânta din înalt şi va veni să se sălăşluiască în sufletul tău. Dacă vei păstra atenţia neîntreruptă şi luarea aminte la tine însuţi, vei deveni asemenea fecioarelor înţelepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui Celui nemuritor. Mirele vine în miezul nopţii! Ai grijă deci, să nu-ţi îngreuiezi inima cu deznădejdea. Dă slavă Domnului Dumnezeului tău până ce nu va apune soarele. Vino în Numele Domnului la calea lepădării de sine dacă vrei cu adevărat să te mântuieşti. Deznădejdea îi chinuie pe toţi; ea strică roadele aşteptate ale înţelepciunii, chiar şi în cei mai mari oameni. Dar nu are loc în începătorul simplu şi curat. Cel care s-a lepădat de sine cu nădejde în Dumnezeu, de ce să mai fie deznădăjduit? Pentru un astfel de om Vrăşmaşului i-au lipsit de tot săbiile (Psalmul 9, 6).

Judecarea celorlalţi

Ucenicul: Cum ar trebui să mă port când îi văd pe alţii exprimându-şi liber gândurile şi sunt scandalizat? Dar atunci când, cu privire la sfinţia voastră, părinte, nu văd întotdeauna blândeţea unui stareţ în purtarea faţă de alţii şi atunci mă simt şi eu jignit?
Stareţul: Ţi se pare asta pentru că iţi lipseşte atenţia, iţi lipseşte înţelegerea. Nu trebuie niciodată să judeci pe cineva de vreme ce nu cunoşti raţiunea lucrurilor sale. Şi nici scopul, care se ascunde în spatele felului în care mă port cu alţii, nu îl ştii. Astfel de fapte pot scoate la iveală mult mai iute caracterul interior al unei persoane, şi sunt necesare în cazul celor ce se comportă cu trufie. Aşa că nu ai dreptate. Încearcă mai bine să fii atent la tine însuţi şi să nu mai urmăreşti faptele, purtarea şi treburile altora. Ai venit la şcoala lepădării de sine ca să faci ce ţi se spune; de aceea nu ai dreptul să judeci când, unde, cum şi cu cine au alţii treabă.

Dragostea frăţească

Ucenicul: Nu văd dragoste între fraţi şi nu aflu pe nimeni cu care să pot vorbi despre Sfintele Scripturi.
Stareţul: E cu neputinţă să nu existe dragoste între ei. Asta ar trebui să gândeşti, şi asta este concluzia corectă la care ar trebui să ajungi. Dacă nu vezi dragoste între ei asta e pentru că nu ai tu însuti dragoste. Tu însuti trebuie să arăţi primul faptele adevăratei iubiri, şi apoi o să vezi că dragostea sălăşluieşte între ei şi e din plin păstrată în tine. Mai mult, ni s-a dat poruncă de la Dumnezeu să iubim pe aproapele cu o inimă curată, dar nu scrie nicăieri să căutam noi iubirea lor. Dacă ei nu sunt în stare, sau mai bine spus, dacă nu îndrăznesc să discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o caută cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are şi simplitate, iar acest vlăstar dumnezeiesc nu iscodeşte judecăţile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur şi simplu, cu credinţă, iar la timpul cuvenit, se mulţumeşte cu acele concepţii pe care credinţa i le dezvăluie. Dumnezeu nu o să îl întrebe pe începător de ce nu a ajuns teolog, ci mai degrabă de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu îl va părăsi în cele ce îi privesc mântuirea. Or, dacă e plăcut Lui, îi va descoperi şi tainele căilor Lui. Mintea luminată cu Lumina lui Dumnezeu, potrivit măsurii credinţei sale, e mai presus de orice carte de învăţătură, căci evident că mintea descoperă învăţătura şi nu învăţătura mintea.

Sporirea duhovnicească

Ucenicul: De ce am ajuns ca după cinci ani de vieţuire în mănăstire şi încercări susţinute de a mă îndrepta, să simt contrariul: că am devenit de fapt mai rău, faptele mele necugetate, inima rece şi laşă de a mărturisi?
Stareţul: Foarte puţini s-au înălţat în scurt timp pe aripile credinţei şi virtuţii spre cerul cel duhovnicesc, sau au simţit în ei certitudinea veşnică întru nădejde şi logodna cu slava viitoare. Foarte puţini, după osteneli îndelungate, au simţit mistic răsplata cea mângâietoare sau florile bunei făptuiri în Domnul, care să îmbie gândul la mulţimea roadelor în via cea dintru înălţime a lui Hristos. Şi sunt alţii care nu vor simţi niciodată acestea în toată viaţa lor pământească, potrivit rânduielii Ocrotitorului nostru Cel ceresc, Dumnezeu, Care întotdeauna dă ceea ce e bun pentru noi. Căci noi, cruzi încă în înţelegerea judecăţilor Celui ce conduce lumea, îi cerem adesea instrumente care, în ele însele şi în puterea lor, sunt spre mântuire, dar pe care noi, în nepriceperea noastră, le-am folosi în defavoarea noastră. De aceea iubitorul Părinte al Luminilor ascunde unor oameni evlavioşi darurile care sunt spre mântuire altora, lor însă aducându-le pierzarea. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu, Care le ştie pe toate ne-ar împlini orice dorinţă? Cred, deşi nu sunt sigur, ca toată lumea s-ar pierde. Chiar dacă nu respinge rugăciunile celor aleşi ai Lui, totuşi, uneori Dumnezeu nu le împlineşte cererile. Şi asta numai pentru a le potrivi pe toate în cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiască. Ar mai trebui să ştii că oamenii care trăiesc fără a lua aminte la ei înşişi nu sunt niciodată găsiţi vrednici de a primi har; dar dacă totuşi se învrednicesc de aceasta numai prin bunătatea lui Dumnezeu se petrece doar înainte de sfârşit. Or, numai pentru că tu nu te vezi înaintând, nu înseamnă că nu înaintezi deloc. Astfel de trăiri pot sădi adevărata smerenie în inima ta. Iar când ai dobândit cunoaşterea că eşti lipsit de roade duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi îndârjeşti lupta pentru Dumnezeu. Când aflăm că suntem lipsiţi de virtuţi şi, astfel, nu mai avem o părere înaltă despre noi înşine, aceasta prin ea însăşi poate atrage atenţia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va întări prin nădejde împotriva duhului ucigător al deznădejdii. Când nu am reuşit nimic în virtuţi, nu e nici o altă cale mai aproape de mântuire decât smerenia. Înălţarea de sine chiar dacă e însoţită de virtuţi, jigneşte pe Dumnezeu; dar un suflet blând nu va fi uitat înaintea Lui.

Pierderea încrederii în povăţuitor

Ucenicul: Cum de am ajuns că mi-am pierdut încrederea şi preţuirea ce acordam sfaturilor sfinţiei voastre şi poveţele ce mi le daţi au încetat să mai aibă ecou în inima mea, şi totul pare greu de făcut?
Stareţul: Ţi-ai pierdut încrederea din pricina bănuieli, şi preţuirea din pricina familiarităţii. Poveţele mele nu mai găsesc ecou în inima ta pentru că tu le asculţi dintr-un fel de curiozitate; te gândeşti că sar brusc de la un subiect la altul şi că răspund întrebărilor tale doar cu nişte simple sintagme. Lasă curiozitatea; caută să fii cumpătat în îndrăznire; şi fii convins de faptul că Dumnezeu este Cel Care te povăţuieşte prin alţii. Nu fi distins; păstrează-te în simplitatea ascultării, şi atunci vei simţi ceva deosebit în inima ta. Dacă nu ai simplitatea care discerne, dobândeşte-o prin a nu te încrede în tine, şi prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Aminteşte-ţi râvna şi starea sufletească pe care ai avut-o la începutul întâlnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfântă lucrată de dreapta Celui Preaînalt. Căci celui ce se află cu adevărat în ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu-i vine greu să facă. Adevărata lepădare de sine va face întotdeauna că jugul mântuirii să fie mai uşor. Dacă ispitele nu întrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieşte să se mântuiască poate face orice în Numele Celui Care îi întăreşte pe toţi – Domnul Iisus. Iar acesta este un adevăr sfânt de care oricine are credinţă vie nu se va îndoi niciodată. Pentru cineva puţin-credincios, chiar şi un fir de praf pare cât un munte; şi la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu şi foarte uşor să mute munţii ispitelor.

              Ierom. Clement Sederholm, “Viaţa şi învăţăturile Stareţului Leonid de la Optina”, Editura Bunavestire, Bacău, 1998

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.