În icoanele ortodoxe, stâlpnicii apar desenați ireal, de la brâu în sus, îmbrăcați în haine călugărești, și neapărat suiți pe o coloană înaltă, de lemn.

Sfinții Deșertului sunt uimitori prin felul lor de a trăi (în văzul lumii, doar cu cerul drept acoperiș) și prin durata vieții (mulți au depășit 90 de ani)

Mănăstirile „aeriene”

Din toate formele de ascetism monahal, stâlpnicia pare a fi cea mai grea pentru un călugăr. Nu e deloc ușor să urci pe un stâlp de lemn înalt de 16-18 metri, să rămâi acolo neîntrerupt 30-40 de ani, în frigul nopții și în arșița zilei, să te rogi și să faci metanii sub privirile curioase ale unor pelerini de ocazie, ori să depinzi de sârguința credincioșilor, care să-ți aducă din când în când apa cea de toate zilele și ceva de-ale gurii. Peste toate, ducându-și traiul la vedere, acest călugăr putea fi întrerupt oricând din meditația și pravila sa necontenită, pentru întrebări și sfaturi, nu întotdeauna duhovnicești, demne de a fi cerute de la un pustnic. A fi stâlpnic împacă dureros de greu două mari comandamente ale monahismului ortodox: a te rupe de lume și a sluji oamenilor.

Astăzi, această formă ciudată de ascetism a dispărut cu totul, ea părând pentru omul comod al zilelor noastre ceva nebunesc și, oricum, cu neputință de urmat. Cu atât mai uimitor este să aflăm că, vreme de o mie de ani (până după 1.100, când se stinge Sfântul Lazăr Stâlpnicul), monahismul „spânzurat de cer” a fost extrem de prezent în pustia sinaită, fiind practicat de nenumărați călugări.

Nu am fi știut mare lucru despre „suirea pe coloană”, dacă de-a lungul timpului nu s-ar fi păstrat cuvinte, citate și referiri despre marele Simion Stâlpnicul sau dacă n-ar fi rămas relatări despre felul în care trăiau acești viețuitori ai pustiei. Nefiind cu nimic mai prejos decât sihaștrii ce se închideau în cuști, se zideau în peșteri inaccesibile sau purtau pe sub haine greutatea unor lanțuri sau cruci de plumb, „stâlpnicii” trăiau aparte și erau atât de mulți încât, la un moment dat, au constituit o întreagă obște. Era, probabil, o imagine impresionantă, dar și ciudată, cumva, să vezi toți călugării suiți pe coloane de lemn, prevăzute cu mici platforme, de jur împrejurul stâlpului principal, pe care se afla starețul, așa cum se cuvine să procedeze orice ucenic care dorește să se bucure de prezența neîntreruptă a duhovnicului cel înțelept.

Rămâne un mister cum reușeau acești monahi să ducă împreună o viață liturgică, să țină rânduiala sărbătorilor și, într-un final, să se împărtășească. Un lucru este cert – „stâlpnicii” cunoșteau toată Evanghelia pe de rost, țineau calendarul pe raboj, socoteau orele după semnele lunii și al soarelui, iar în restul zilei, se ocupau cu rugăciunea inimii și meditația la cele sfinte, nu fară a neglija metaniile și mișcările trupului, încât, trecut bine de 80 de ani, Simion Stâlpnicul căpătase o asemenea elasticitate a corpului, că putea cu ușurință să-și atingă vârful capului cu degetele de la picioare.

Construirea unui stâlp nu trebuia să urmeze o regulă anume. Indiferent de înălțime, orice stâlp se termina cu o platformă, nu mai mare de doi metri lungime, înconjurată obligatoriu de o balustradă solidă, pe care sfântul se sprijinea, uneori, căznindu-se să se roage și să doarmă cât mai puțin.

Fara excepție, „stâlpnicii” erau slabi, nu mâncau decât o dată pe săptămână, dar trupul li se întărea, cu miile de metanii și de prosternări pe care le făceau. La picioarele coloanei, se adunau uneori pelerini veniți din cele patru zări ale lumii antice, evrei, persani, armeni, libieni, etiopieni, precum și alții încă, veniți din îndepărtatul Occident. Noaptea, călătorii se instalau pe stâncile din împrejurimi și urmăreau în razele Lunii cum stâlpnicul stătea mereu în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, de când soarele apune și până la răsărit, ca nu cumva să i se închidă ochii și să-l răpună ispita leneviei sau a gândului necurat.

Pare greu de crezut, dar, la un moment dat, erau atat de mulți stâlpnici în Orient, încât ei formau adevărate colonii, în Ghetsimani fiind chiar o „mănăstire aeriana”, ce numara aproape 100 de coloane. Mănăstirile aeriene aveau la bază afinități intelectuale și, într-un fel sau altul, se specializau – pe meditație, pe dezbateri teologice sau pe propovăduire.

Sursa: http://www.formula-as.ro/

Leave a reply

required