Astăzi, iubiţi fraţi, la Denie s-au citit trei parabole: prima – despre smochinul neroditor; a doua – despre tatăl care avea doi fii, dintre care unul la rugămintea tatălui: fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea a răspuns: nu vreau, iar după aceea s-a răzgândit şi s-a dus, pe când celălalt la aceeaşi rugăminte a răspuns: mă duc, dar nu s-a dus; în fine, a treia parabolă e despre gospodarul care avea o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a lăsat-o în seama lucrătorilor şi a plecat, iar apoi, când a venit vremea culesului, a trimis slugile sale la lucrătorii viei ca să ia roadele. În înverşunarea lor, lucrătorii pe unele dintre slugi le-au bătut, pe altele le-au omorât şi, în cele din urmă, L-au omorât şi pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (v. Mt. 21,18-43). Să vorbim acum despre prima parabolă.
După ce a petrecut noaptea în satul Betania, dimineaţa, Domnul, spune Evanghelistul Matei,
“pe când Se întorcea în Ierusalim, a flămânzit – şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac!” Şi smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: „Cum de s-a uscat smochinul îndată?” Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa, şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.”
Smochinul neroditor de lângă cale, care nu avea decât frunze, suntem noi, iubiţi fraţi şi surori. La noi vine adeseori, atât devreme, cât şi târziu, Răsăditorul vieţii noastre, Domnul Iisus Hristos, Care este flămând de mântuirea noastră – vine să potolească foamea sufletului nostru, să devină pentru ea pâine a vieţii. Din păcate, aproape întotdeauna găseşte în noi numai griji lumeşti, numai frunze, iar roadele credinţei, ale grijii din răsputeri pentru mântuirea sufletelor noastre, nu se găsesc deloc. Or, fiecare dintre noi a fost lăsat pe pământ tocmai ca să aducă roade duhovniceşti.
Care anume sunt aceste roade, pe care trebuie să le aducă fiecare om, şi mai ales fiecare creştin? La aceasta, Sfântul Apostol răspunde aşa: roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţă (Gal. 5, 22). Iată, fraţilor şi surorilor, ce roade trebuie neapărat să-I aducem zilnic Răsăditorului vieţii noastre, Domnului Iisus Hristos! Acum să se uite fiecare dacă este un smochin rodnic sau unul neroditor. Dacă eşti roditor, bine; dă-i înainte cu nevoinţa, adu-I Stăpânului tot mai multe roade, ca să te hrănească cu ele pe tine însuţi în veşnicie. Dacă eşti neroditor, tremura, fiindcă eşti ameninţat de blestemul Stăpânului vieţii tale, şi poate că El îţi va spune şi ţie peste foarte puţină vreme: să nu mai fie rod din tine în veac, şi îndată te vei usca; vor amuţi toate puterile tale duhovniceşti, vor seca de tot în tine credinţă, nădejdea şi dragostea – iar tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în focul veşnic (Mt. 3,10). Cuvintele acestea sunt adevărate şi limpezi ca bună ziua. Ele se vor împlini negreşit, fiindcă cerul şi pământul vor trece, aşa cum trec zilele, lunile, anii, dar cuvintele Domnului nu vor trece (Mc. 13, 31).
Aşadar, fraţilor şi surorilor, întrebaţi-vă pe voi înşivă: aduceţi zilnic Stăpânului vieţii voastre roadele faptelor celor bune şi – lucrul de căpetenie – o aveţi în voi pe împărăteasa virtuţilor, dragostea fierbinte de Ziditorul vostru şi de aproapele ca de voi înşivă? Vreţi să ştiţi prin care fapte se vădeşte această dragoste? Va răspunde în locul meu Sfântul Apostol Pavel: dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul; nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade.
Atâta nevoie are creştinul de dragoste, că dacă ar vorbi în toate limbile omeneşti şi îngereşti, dar n-ar avea dragoste, ar fi, cu toată mulţimea şi frumuseţea cuvintelor sale, că o aramă sunătoare sau ca un chimval răsunător. Dacă ar avea darul prorociei şi ar şti toate tainele şi noimă tuturor scripturilor, ba chiar – cel mai uimitor lucru – dacă ar avea atâta credinţă încât cuvintele lui ar muta munţii din loc, nimic nu este: zadarnice sunt toate cunoştinţele lui, toate ostenelile lui, fără dragoste (v. I Cor. 13, 1-8).
De ce avem neapărată nevoie de dragoste? Pentru că Dumnezeu însuşi este dragoste (I În 4, 8), iar noi suntem făcuţi după chipul Lui, şi în creştin petrece Dumnezeu.
Sau nu ştiţi că Hristos este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici (II Cor. 13, 5).
Nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt locuieşte în voi? (I Cor. 3,16).
Cine are dragoste fierbinte de Dumnezeu şi de aproapele are în sufletul său şi celelalte roade înşirate de Apostol: bucuria în Duhul Sfânt, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţă. În dragoste, că într-o sămânţă, sunt cuprinse toate virtuţile, fiindcă unde e dragoste acolo e Dumnezeu, Atotdesavarsita Desăvârşire, Frumuseţea Ziditoare, Bunătatea Nemărginită, Atotputernicia Nemărginită. Cine are iubire fierbinte de Dumnezeu are şi credinţă atât de mare, încât poate muta munţii din loc, precum a zis Domnul: toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţa veţi primi (Mt. 21, 22).
Aşadar, dacă nu vrem să ne uscăm că smochinul pe care l-a blestemat Domnul său că iarba şi să fim aruncaţi în focul cel veşnic, să ne străduim, iubiţi fraţi, să aducem Răsăditorului vieţii noastre roadă faptelor celor bune atâta cât avem timp, puteri, mijloace, prilejuri. Poate că va veni o vreme când, chiar dacă vom vrea să facem binele, aceasta ne va fi cu neputinţă. Până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi (Gal. 6,10). Amin.

                                                                               Sfântul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2013

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.