Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe cealaltă! Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!”

Cel ce se iubește pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate să se piardă. Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine, el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă!” /Ps. 113:9/

                   Arhim. Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, Editura Predania, Bucureşti 2010, pp. 32-33

Posted in: Articole.
Last Modified: aprilie 11, 2016

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.