1. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381.
In 381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind sa restabileasca linistea si ordinea in Biserica, a convocat pe intaistatatorii Bisericii din jumatatea orientala a Imperiului sau la un Sinod ecumenic. Sinodul s-a deschis in Constantinopol, la inceputul lunii mai 381 si a durat pana la 9 iulie acelasi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seama au fost urmatorii : Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars s. a. La Sinodul II ecumenic a participat si Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanta), in Scythia Minor. Ceva mai tarziu au fost prezenti si episcopii din Egipt si Iliricul oriental, in frunte cu Timotei al Alexandriei si Aholiu sau de Tesalonic. La sinod, au participat si 36 episcopi pnevmatomahi, in frunte cu Eleusiu de Cizic si Marcian de Lampsac.
Papa Damasus al Romei (366-384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecumenic nici un delegat, deoarece episcopii din Occident si din provinciile Iliricului occidental pregateau tinerea unui sinod al lor, convocat de imparatul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie 381, la Aquileea.
Presedintia Sinodului II ecumenic a avut-o la inceput, episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), fiind cel mai in varsta dintre sinodali. Dupa moartea lui Meletie, la sfarsitul lunii mai 381, presedintia Sinodului i-a revenit, de la inceputul lunii iunie, Sfantului Grigorie de Nazianz, recunoscut de Sinod episcop al Bisericii din Constantinopol, in calitate de episcop al capitalei Imperiului de Rasarit, Roma cea Noua.
Episcopii egipteni, invidiosi pe prestigiul scaunului capitalei si pe Sfantul Grigorie insusi, suparati mai ales ca trimisul lor Maxim Cinicul a fost depus din treapta arhieriei si alungat in chip rusinos din Constantinopol, au refuzat sa ia parte la sfanta liturghie, oficiata de Sfantul Grigorie de Nazianz in fata Parintilor Sinodului, sub pretext ca alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necanonica.
El a demisionat, dupa toata probabilitatea, la 30 iunie 381, atat de la presedintia Sinodului, cat si din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol. In locul Sfantului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop al Bisericii de Constantinopol un laic in varsta inaintata, Nectarie (381-397), catehumen inca, care a trebuit sa fie mai intai botezat, apoi a primit pe rand harul diaconiei, al preotiei si arhieriei.
Sub presedintia lui Nectarie, episcopii prezenti au rostit anatema, dupa cum ne confirma primul canon al Sinodului, contra tuturor ereziilor, indeosebi contra diferitelor fractiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiti in text si pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor – urmasii antitrinitarului modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor – aderentii lui Marcel de Ancira (+374), a fotinienilor – adeptii lui Fotin de Sirmium (+ 376), si apolinaristilor – sustinatorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea Siriei (+ 392).
Parintii Sinodului au redactat de asemenea o definitie sau expunere dogmatica, prin care marturiseau consubstantialitatea si deosebirea celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnevmatomahi, precum si intruparea desavarsita a Cuvantului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.
Sinodalii au completat Simbolul niceean cu inca 5 articole de credinta, care stabilesc invatatura Bisericii despre Sfantul Duh si despre Biserica. Despre Sfantul Duh, se accentueaza ca El este “Domnul de viata facatorul care de la Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit”.
Despre Sfanta Biserica, articolul IX al Simbolului arata lamurit ca, potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, este “una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca”.
Recitarea regulata a Simbolului la Sfanta Liturghie a fost introdusa mai intai la Antiohia, in 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o masura contra hotararii dogmatice a Sinodului IV ecumenic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fara ca prin aceasta sa poata fi servita cauza lor.
Patriarhul Constantinopolului Timotei (512-518) a poruncit ca la fiecare slujba sa se rosteasca Simbolul niceean, simbol se rostea numai o data pe an, in Vinerea Patimilor, cand catehumenii il rosteau in vederea primirii botezului. Mai tarziu, in 567, Simbolul niceean a fost inlocuit, printr-un edict dat de imparatul bizantin Justin II (565-578), cu Simbolul constiantinopolitan, care se rosteste pana astazi la sfanta liturghie si la celelate servicii religioase, in toate Bisericile Ortodoxe ale Rasaritului.
2. Erezia pnevmatomahilor – a aparut ca o noua forma a arianismului. Negarea Dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine in discutie si Dumnezeirea Sfantului Duh.
Denumirea de macedonieni li s-a dat dupa numele episcopului semiarian Macedoniu, depus din scaun in 360 de sinodul din Constantinopol, ca eretic. Dupa moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmatomahilor a preluat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu de Constantinopol episcop de Nicomidia, de la care au primit numele de maratonieni.
Pnevmatomahii sau macedonienii au tinut in 376 un sinod, la Cizic. In acest sinod, au adoptat o formula de credinta, in care afirmau ca Sfantul Duh este creat.
In vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental, intrunindu-se in sinodul de la Sirmium sub presedintia episcopului locului Anemius si a Sfantului Ambrozie al Milanului, au condamnat odata cu erezia arienilor si erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor, raspandita atunci in Rasarit.
Pnevmatomahii sau macedonienii nu aveau o doctrina bine precizata. Ei admiteau Dumnezeirea Tatalui si a Fiului, cei mai multi acceptau consubstantialitatea Fiului cu Tatal, dar refuzau sa recunoasca consubstantialitatea Sfantului Duh cu Fiul si cu Tatal, si negau Divinitatea Lui, socotindu-L doar “Duh” sau “Spirit”, superior naturii spirituale a ingerilor.
3. Condamnarea apolinarismului.
Marturisirea sau expunerea dogmatica a Sinodului II ecumenic a condamnat si erezia lui Apolinarie de Laodiceea.
“Logosul insusi s-a facut trup, afirma Apolinarie, dar n-a luat ratiunea omeneasca, ratiune schimbatoare, iar Dumnezeirea este ratiune neschimbatoare, cereasca”. Prin aceasta conceptie eronata, Apolinarie distrugea integritatea sau deplinatatea firii umane a Mantuitorului, primita la intrupare, si punea astfel in primejdie intreaga Sa opera mantuitoare. Apolinarie a murit in 392, dar erezie s-a mentinut pana la jumatatea secolului V, cand apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.