Aceşti mucenici se prăznuiesc în a 5/18-a zi a lunii Noiembrie, iar viaţa şi pătimirea lor a fost scrisă de Eutolmie monahul, servitorul Sf. Epistimia. Citeam mai zilele trecute Vieţile Sfinţilor tipărită de Preacuviosul Părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, cel cu binecuvântare de la Dumnezeu spre înţelepţirea noastră duhovnicească, prin cărţile de duh publicate de-a lungul vieţii lui. Dumnezeu să-i lungească zilele.
Am dat peste ziua a cincea, ziua prăznuirii celor doi mucenici din titlul lucrării noastre. Mi-am amintit că, pe când eram profesor la seminarul teologic din Bucureşti, am avut un tânăr pios, deştept, bun, care se numea Stângă. Incă înainte de a-şi fi terminat Seminarul, a intrat ca frate la Sf. Mănăstire Crasna din Muntenia. Am fost şi la călugărirea lui, împreună cu toată clasa de care ţinea el şi a primit, la călugărire, numele de Galaction. L-am iubit foarte mult şi m-am bucurat să văd că Dumnezeu l-a chemat întru arhierie şi că Vrednic este. L-am întâlnit o dată sau de două ori, nu am putut vorbi împreună – sigur, pentru nevrednicia mea. De două ori am dorit să-l vizitez la reşedinţa sa episcopală şi de două ori nu am reuşit, Preasfinţitul fiind plecat din localitate. Inima mea este mângâiată ştiindu-l vrednic şi presupunând că şi eu, pe lângă ceilalţi părinţi şi profesori, am o parte la creşterea lui întru cele sfinte. Văzând sfinţii zilei a cincea, am zis: Oare de ce PS. Galaction şi-a ales acest nume de călugăr? Şi am citit viaţa lor. Am găsit cea mai curată poveste sfântă de dragoste, adică o dragoste desăvârşită, dusă până la ultima limită de puritate, dragoste neconsumată în taina nunţii, dar neveştejită în veci, prin ancorarea ei în Hristos.
Lumea a fost totdeauna fascinată de istoriile de dragoste şi este bine aşa, pentru că, din dragoste se uneşte bărbatul cu femeia sa, lăsându-şi părinţii şi făcându-se un trup cu bărbatul ei şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă. De la frumoasa Elena din Troia, la Tristan şi Isolda şi până la lacrimogenele în serie, poveşti de dragoste – love stories – oamenii citesc, ascultă, se uită la televizor şi lăcrămează pentru suferinţele celor ce se iubesc. Dar câţi citesc oare vieţile sfinţilor Galaction şi Epistimia? Eu însumi nu am citit despre viaţa lor până acum. Când eram adolescent mi s-a părut că cea mai pură iubire era cea dintre Tristan şi Isolda cea blondă. Nu vreau să detaliez, nu acesta este scopul unei predici, de aceea voi spune foarte scurt povestea iubirii lor.
Tristan era un brav şi un fidel seniorului său. Acesta l-a trimis să-i aducă o nevastă – pe Isolda. La întoarcere cu logodnica seniorului său, din greşeală, amândoi beau dintr-o poţiune miraculoasă dată Isoldei spre a-l adăpa cu ea pe soţul sau spre a o iubi mereu. Astfel, din această greşeală, între Tristan şi Isolda se naşte o dragoste mistuitoare, care pune în pericol viaţa lui Tristan. Pentru a evita răzbunarea seniorului, Tristan fuge din ţară, merge în altă parte şi acolo se îndrăgosteşte de o altă Isolda, care era brună. Dar dragostea sa pentru blonda Isolda îl consumă şi îl îmbolnăveşte de moarte. La rugămintea lui, Isolda cea brună îl încarcă pe o corabie şi porneşte spre ţara lui Tristan, spre Isolda blonda. Vestea venirii lui se răspândeşte, Isolda blondă îl aşteaptă mereu pe ţărm pe agonicul Tristan care, mereu o întreba pe Isolda brună: Se vede ţărmul drag? Se vede Isolda aşteptându-mă pe ţărm, spre a o vedea măcar o dată înainte de moarte? Când au ajuns aproape de ţărm, într-adevăr, Isolda blondă îl aştepta, dar cea brună, într-un acces de gelozie, i-a spus că blonda nu era pe ţărm, că nu-l aşteaptă. Şi a murit Tristan de durere, chiar în clipa în care trebuia să-şi întâlnească iubita; a murit şi Isolda blondă şi ţară întreagă s-a întristat de această durere. Au fost îngropaţi amândoi în două morminte alăturate şi, a doua zi, când oamenii au venit la mormântul lor spre a-i plânge, au văzut că, din mormântul lui Tristan ieşise un trandafir înflorit care intrase în mormântul Isoldei, semn al iubirii eterne.
Iubirea dintre Sf. Mucenic Galaction şi Sf. Mucenică Epistimia are o altă frumuseţe, o frumuseţe mântuitoare şi semnul eternităţii ei stă în înflorirea întru Hristos a sângelui lor mucenicesc. Sf. Galaction s-a năsut într-o familie păgână, în mod minunat. Familia lui era înstărită şi locuia în cetatea Emesiei din Fenicia, pe timpul persecuţiei creştine a lui Diocletian. Mama Levchipia suferea cumplit, mai ales că tatăl său Clitofon o certă şi dispreţuia din cauza aceasta şi o lovea uneori. Un călugăr care se prefăcuse cerşetor pentru a scăpa cu viaţă de persecuţie, a venit să cerşească la poarta familiei. La început Levchipia nu a vrut să-l primească, apoi, făcându-i-se milă, l-a primit şi l-a omenit. Călugărul care avea vedere duhovnicească a întrebat-o de ce e aşa de tristă şi ea i-a spus povestea ei. Şi a întrebat călugărul: Cui te-ai rugat să-ţi dea copil? Femeia a răspuns că Zeiţei celei mari Artemida. Atunci călugărul i-a vorbit despre Hristos şi despre milostivirea Lui faţă cei ce-L iubesc şi că numai El ascultă şi împlineşte cererile, pentru că El a făcut toate, nu că idolii păgâni care sunt făcuţi de mâini omeneşti. I-a vorbit astfel mai multe zile, dar femeii îi era frică să meargă la Dumnezeul Galileenilor, ca să nu fie ucisă de persecutori. Călugărul i-a spus că nu trebuie să mărturisească public credinţa şi a botezat-o în taină şi a născut un fiu care a fost botezat în taină şi el.
Clitofon s-a bucurat de fiu, s-a întors cu dragoste spre soţia sa şi a hotărât să meargă la zeiţa Artemida să-i mulţumească şi să-i închine pruncul. Levchipia s-a speriat să nu ajungă pruncul la idoli şi i-a mărturisit cine este Dumnezeul care i-a dat prunc şi l-a convins să se boteze şi el în taină. Astfel Galaction creşte într-o familie creştină şi dragostea lui de Hristos îi înflăcăra inima. Când a ajuns vârsta de 24 ani, murind mama lui, tatăl său a vrut să-l însoare cu o tânără – Epistimia – de bună familie. Cei doi tineri s-au logodit, Galaction nu o cerea în căsătorie, deşi lunile treceau, pentru că era cu gândul la Iisus şi la chemarea spre viaţă monahală pe care o simţea în inima lui. Părinţii au început să-l îndemne la căsătorie şi chiar au pus-o pe Episitimia să-l întrebe de ce ezită sau poate că n-o iubeşte. Galaction i-a spus: De vreme ce nu eşti creştină şi ai o credinţă necurată, nu pot să-mi împărtăşesc viaţa cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul Domnului meu. Dar dacă te vei boteza, te voi numi soţia mea şi te voi iubi şi aici în lume şi în viaţa de veci. Epistimia a răspuns: Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred în Dumnezeul tău şi voiesc să mă botez. Astfel Epistimia a devenit creştină fiind botezată chiar de Galaction în râul Chifos, pentru că era greu să găseşti preoţi în acea vreme de grozavă persecuţie. Epistimia, după botez, avea vise minunate care îi întăreau credinţa şi, atunci când Galaction i-a propus să fugă pe ascuns cu el la o mănăstire, la viaţa monahicească şi a veşnicei şi fericitei feciorii, a acceptat fără nici o ezitare.
Au fugit amândoi într-o noapte şi, după zece zile de mers pe jos, au ajuns la o mănăstire cu zece călugări, foarte bine ascunsă, în pădurile muntelui Puplion. Au luat cu ei şi pe servitorul Epistimei, care se creştinase şi se făcuse monah cu numele Eutolmie şi care a scris viaţa celor doi. Şi mărturia lui este adevărată. Stareţul mănăstirii, primind mărturisirea lor, l-a oprit pe Galaction la el spre pregătirea întru monahism, iar pe Epistimia a trimis-o la o mănăstire de maici, mai în adâncul codrului, unde erau numai patru călugăriţe bătrâne, stareţa fiind o maică în vârstă, cu o mare trăire duhovnicească. Aceasta a luat-o pe Epistimia în grija ei. Şi a înţeles tânăra despre ce dragoste veşnică îi vorbise Galaction şi inima ei s-a umplut de o iubire curată pentru Hristos şi aceeaşi iubire o simţea pentru Galaction. Aşa creştea ea în duh până la măsura maicilor celor duhovniceşti şi la priceperea cea tăinuită, iar Galaction se supunea întru totul stareţului său şi nu era la el clipă fără rugăciune şi fără ascultare şi toţi îl iubeau şi îl întăreau în strădania lui.
Dar Dumnezeu pregătea o mai mare răsplată pentru cei doi tineri şi o cunună nepieritoare pentru amândoi, unindu-i în legătura nestricată a dragostei veşnice în Iisus Hristos. S-a aflat atunci de către păgâni că, în muntele Puplion, este o mănăstire de creştini care defăimează zeii păgâni şi a poruncit noul ighemon să se trimită ostaşi care să-i prindă pe călugări şi să-i aducă în cetate spre chinuire ca să se lepede de Hristos. Creştinii din cetate au aflat şi au trimis veste călugărilor să fugă în pădure spre a scăpa de primejdie, ceea ce au şi făcut.
Înainte de aceasta, Epistimia a avut un vis în care se făcea că ea şi logodnicul ei ca frate erau într-un palat şi un împărat strălucit le punea la amândoi nişte cununi pe capete. Tulburată, a trimis o scrisoare stareţului mănăstirii, care era şi duhovnicul maicilor, rugându-l să vină la ea, ceea ce acesta a şi făcut. El i-a tâlcuit visul spunându-i că palatul era împărăţia cerurilor, că împăratul era însuşi Hristos Dumnezeu, iar cununile erau răsplătirea cerurilor pentru ea şi Galaction. Aceasta însă însemna că vor trece prin chinuri pentru Hristos, dar să nu se sperie, căci Dumnezeu le va pregăti răsplată scumpă în ceruri.
Întors la mănăstire, stareţul a poruncit tuturor să fugă în pădure, numai Galaction a rămas înăuntru, citind Sfânta Scriptură. Toţi ceilalţi au fugit în grabă fără să-şi dea seama de lipsa monahului, pe care, singurul, ostaşii prinzându-l, l-au dus spre cetate. Aflându-se de această prindere, Epistimia a cerut voie stareţei să fugă după ostaşi şi să meargă la acelaşi sfârşit ca şi Galaction, fiindcă ei s-au legat să fie împreună aici pe pământ şi în cer. Maică a încercat s-o oprească, nefiind sigură de rezistenţa ucenicei sale la chinuri, dar ea a insistat şi atunci au lăsat-o.
Alergând în grabă mare, a ajuns ostaşii şi a început a striga după Galaction: Iubitul meu domn şi frate, învăţătorul mântuirii mele prin care am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aşteaptă-mă şi mă ia cu tine şi pe mine, săraca, ia-mă la chinuri căci tu m-ai scos din înşelăciunea idolească. Du-mă la cununa cea mucenicească. Adu-ţi aminte de făgăduinţa dată mie că nu mă vei părăsi nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni.
Ostaşii, mânioşi că strigă după ei şi că mărturisea pe Hristos, au legat-o şi pe ea şi i-au dus pe amândoi în faţa ighemonului. Pe drum, Galaction o învăţa şi o întărea să nu se lase amăgită de făgăduinţele păgânilor, nici de ameninţări, nici de chinuri, căci răbdând puţin acum, vor căpăta răsplata cea veşnică. A doua zi dimineaţa, Galaction şi Epistimia au fost puşi în faţa ighemonului pentru interogatoriu. Ei au mărturisit cu tărie că sunt monahi şi creştini, că slăvesc pe Dumnezeu cel întreit în persoană şi defăimează idolii cei făcuţi de mâini omeneşti. A poruncit păgânul ighemon să-l dezbrace pe Galaction şi să-l bată cu bice de bou. Epistimia îl ocăra pe păgân numindu-l chinuitor nemilostiv al credincioşilor. Atunci el a poruncit s-o dezbrace şi pe ea şi a strigat fecioara: Blestemat să fii, chinuitorule, că nimeni, din pruncia mea nu a văzut goliciunea mea şi acum, cu neruşinare, mă despoi în faţa tuturor. Dumnezeul nostru cel adevărat să vă orbească pe toţi. Şi îndată au orbit chinuitorii şi căutau pereţii ca să se sprijine de ei şi rugau pe fecioară să le ridice pedeapsa, ceea ce ea a şi făcut şi 53 dintre ei au mărturisit pe Hristos. Dar ighemonul şi ceilalţi câţiva au zis că totul era vrăjitorie şi a poruncit să le taie mâinile. Iar Galaction şi Epistimia slăveau pe Dumnezeu cu glas mare; apoi a poruncit să le taie picioarele, dar ei nu încetau a slăvi pe Domnul şi atunci le-a tăiat limba şi, în cele din urmă, capetele şi au adormit cei doi întru Domnul şi trupurile lor ciopârţite au fost scoase în cetate şi părăsite pe străzi ca să vadă toţi ce se întâmplă cu cei care defăimează idolii. Călugărul Eutolmie, fostul servitor al Epistimiei, a urmat de departe pe Galaction şi pe logodnica sa. El a văzut toate cele petrecute şi a auzit toate cele spuse. A luat trupurile şi le-a îngropat cu cinste creştină şi a scris viaţa lor cea plină de pătimire şi de fapte bune.
Istoria acestei iubiri sfinte nu s-a terminat nici printr-un război troian ca în cazul frumoasei Elena şi a frumosului Paris, nici printr-o moarte de dragoste care ucide ca în cazul lui Tristan şi Isolda şi nici prin publicarea unei cărţi cu scrisori de dragoste cum se întâmpla în saloanele nobilimii din vremea lui Ludovic al XIV-lea. Istoria iubirii lor, de o puritate angelică nu s-a sfârşit niciodată. Lor le-a fost hărăzită veşnicia, pentru că au ancorat în Hristos, Dumnezeul cel Veşnic şi neprihănit. Nu au lăsat în urmă lor nici dureri, nici dezastre, ci linişte şi credinţă şi o certitudine: că Dumnezeu iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El şi că răsplătirile Lui sunt eterne şi cât va exista lumea aceasta şi în veacul cel nou, pomenirea lor va fi neştearsă. Amin”.

                                              Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mărturisitorul prigonit, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2008

Leave a reply

required