Sfântul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluând plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.
Pentru că, intrând la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decât toate bolile trupului, şi când acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întâmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dându-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.
Astfel sfîntul învăţând pe bolnavi, încă şi cuvântul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie prea aleasă.
Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgânul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor. Deci, a fost clevetit Sfîntul Chir, slăvitul doctor alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creştin şi învaţă pe mulţi credinţa creştinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfîntul Chir, înştiinţându-se de aceasta, a fugit din cetate şi din părţile Egiptului şi a mers în Arabia. Aceasta a făcut-o, nu temându-se de chinuri şi de moartea cea pentru Hristos, ci ascultând cuvintele lui Hristos: Când vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; apoi, încă vrând ca să ajute celor de aproape şi dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru rânduirea monahicească. Deci, mergând în Arabia, îndată a luat asupră-şi îngerescul chip al monahilor. Dar mai ales, după rânduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea lui în Arabia, ca şi acolo pe mulţi să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare idolească şi apoi la calea mântuirii să-i povăţuiască.
Deci, a lăsat meşteşugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, şi acum nu cu doftorii şi cu ierburi, ci cu rugăciuni şi cu cuvântul tămăduia toate bolile; iar pentru nişte faceri de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulţime mare de închinători de idoli lăsându-şi rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Sfîntul Ioan era de neam din Edessa, creştin binecredincios şi cinstit în rânduiala ostăşească. Atunci ridicând Diocleţian prigonire asupra creştinilor, şi-a lăsat rânduiala cea ostăşească şi slava acestei lumi, patria, casa, neamul şi bogăţia, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la Ierusalim, unde, petrecând câtăva vreme, a auzit despre Sfîntul Chir şi despre minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dânsul pretutindeni şi dorea foarte mult să-l vadă şi să vieţuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.
Drept aceea a mers mai întâi în Alexandria, căutând pe cel dorit, dar neaflându-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dânsul unde este. Şi înştiinţându-se că este în Arabia, a mers acolo cu sârguinţă şi, găsindu-l, s-a lipit de dânsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, şi următor al vieţii lui celei îmbunătăţite.
Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos, o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale căror nume sunt: Teoctista, Teodosia şi Eudoxia, şi le-au dus în cetatea Canon, în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfîntul Chir şi cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credinţa în Hristos acele fecioare tinere, care puteau să se înşele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci şi lesnicios, cu momirile, puteau a fi ademenite, în tânăra lor vârstă; căci Teoctista, cea mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani, iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.
Dar Sfîntul Chir se îndoia şi despre maica lor Atanasia, ca nu şi ea pentru fiice să se plece la păgânătate, nevoind să vadă pe fiicele sale cumplit chinuindu-se şi vărsându-se sângele lor fără cruţare; pentru că este ştiut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.
Astfel, sculându-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea în Hristos pe fecioare şi pe maica lor şi să le facă temătoare de Dumnezeu şi îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfîntul Ioan a urmat Sfântului Chir, ducându-se amândoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ţinută în legături cu fiicele, pe care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea lui Iisus Hristos, încât cu osârdie să-şi pună sufletele pentru El.
Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducându-se unul din păgâni la dânsul, i-a spus acestea: „Doi oameni oarecare s-au arătat în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească şi altul în cea ostăşească şi sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noştri, ci să petreacă în credinţa lor necurată, nici să se supună poruncilor împărăteşti; apoi, le învaţă să cinstească pe un oarecare Iisus şi Aceluia să-I dea dumnezeiască cinste, nebăgând seamă de moarte”.
Auzind aceasta Sirian, s-a umplut de mânie şi a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i aducă înaintea sa. Deci, au prins pe Sfinţii Chir şi Ioan şi i-au pus la cercetare înaintea păgânului judecător Sirian. Iar el, văzându-i, le-a zis:
Voi, ticăloşilor vrăjmaşi ai zeilor noştri, vă sârguiţi să amăgiţi pe fecioare şi să înmulţiţi creştineasca credinţă, cu toate meşteşugirile, spre defăimarea împăratului; dacă aţi fost până acum nebuni, apoi, măcar acum lepădând deşarta voastră credinţă cea plină de toate vrăjile, cu rugăciuni şi cu jertfe să milostiviţi pe zei spre voi, ca nu numai să scăpaţi de chinurile cele pregătite vouă, ci să vă învredniciţi şi de cinste de la noi; iar de nu, aveţi să cunoaşteţi nu numai mânia lui Sirian şi a lui Diocleţian, dar chiar a zeilor pe care îi huliţi şi care, măcar că sunt huliţi, acum vor fi izbăvitori cumpliţi ai necinstirii lor”.
La acestea Sfinţii Chir şi Ioan au răspuns, zicând: „Nouă ne este obiceiul, ca puţine să grăim; deci, să ştii cu adevărat, că noi nu poftim vreodată nici cinstea voastră cea deşartă, nici de Hristos nu ne vom lepăda, oricât am pătimi pentru El”.
Atunci Sirian, aprinzându-se de mai multă mânie, a scrâşnit din dinţi şi a zis către dânşii: „Se cădea vouă, necuraţilor, ca să fiţi mulţumiţi cu iubirea de oameni a judecătorului, dacă mai este la voi înţelegere, şi lepădându-vă de rătăcirea voastră, să scăpaţi de groaznica certare; dar de vreme ce nu văd la voi decât mândrie, nesupunere şi deşartă înălţare de minte, de aceea nu este nevoie de multe cuvinte, ci se cuvine să ne apucăm de lucru; pentru că aşa veţi lua şi plata cea dorită vouă şi chiar nevrând, vă veţi supune poruncii împărăteşti”.
Zicând aceasta, a poruncit să aducă pe acele fecioare cu maica lor şi a început a chinui în multe feluri pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, bătându-i cu bicele, sfărâmându-i cu toiegele, arzându-i cu făclii şi mădularele cele arse udându-le cu oţet şi cu sare. Apoi, frecându-le cu pânze aspre de păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; şi au pus asupra lor toate scornirile chinurilor, nelăsând nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbândească îndrăznirea lor şi să le zdrobească bărbăţia, iar pe de alta să înfricoşeze pe fecioarele cele tinere şi pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic n-a sporit chinuitorul urâtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăţia sfinţilor răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare şi pe maica lor să le înfricoşeze.
Deci, poruncind să dezlege pe sfinţi, a început la fel a chinui pe Sfânta Atanasia şi pe fiicele ei, şi rău chinuindu-le, s-a umplut de mare ruşine, deoarece partea femeiască cea neputincioasă în pătimire cu nimic nu se deosebea de bărbaţii cei tari şi nebiruiţi, adică de Sfinţii Chir şi Ioan, pentru că aceeaşi dragoste şi credinţă pe care o aveau aceia spre Hristos, aceleaşi chinuri le pătimeau pentru El şi aceeaşi bărbăţie o aveau – întărindu-le Dumnezeu -, şi pătimeau ca în trupuri străine, nebăgând în seamă chinurile; pentru că priveau spre iubitul Mirele lor Hristos Dumnezeu, Care căuta din înălţimea slavei spre pătimirea mireselor Sale şi le da ajutor.
Deci, dezlegând chinuitorul pe sfintele muceniţe, le-a osândit la tăierea de săbii; iar ele mergând la moarte, se veseleau ca de nuntă, şi s-au tăiat sfintele lor capete, adică al fericitei Atanasia şi ale celor trei fiice ale ei, al Teoctistiei, al Teodosiei şi al Eudoxiei.
După uciderea Sfintelor Muceniţe, Sfinţii Chir şi Ioan au fost aduşi iarăşi la cercetare, iar tiranul a întins vorbă lungă, ca şi cum se îngrijea de sănătatea lor, apoi arătându-le daruri şi punând de faţă şi chinurile, îi îngrozea cu cea de pe urmă pedeapsă. Dar, după ce a văzut că în zadar se osteneşte, a dat asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă:
Lui Chir învăţătorul şi lui Ioan cel de o credinţă cu dânsul, care au defăimat porunca împărătească şi n-au voit să aducă jertfe marilor zei, poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele”.
Luându-i ostaşii, le-au tăiat capetele în acelaşi loc unde şi-au pus sufletele pentru Domnul sfintele fecioare cu maica lor, în 31 de zile ale lunii ianuarie; iar creştinii cei tăinuiţi luând sfintele lor trupuri, în ascuns le-au îngropat cu cinste, în biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, în osebite morminte, adică într-unul pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, iar în altul pe Sfânta Atanasia cu fiicele ei. Iar după mulţi ani, în vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), Sfîntul Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), prin dumnezeiască poruncă, a dus moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, în satul ce se numea Manutin, spre izgonirea de acolo a diavolilor celor mulţi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Leave a reply

required