Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Cuviosul Serafim de Sarov se regăsește între cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi sfinţi în Rusia pravoslavnică, iar mai apoi în Ortodoxia de pretutindeni. Şi aceasta pentru minunile săvârşite de el încă din viaţa pământească. Vindecările de boli sufletești și trupești, potolirea epidemiilor, descoperirile dumnezeiești de care s-a învrednicit, poveţele date celor care-l vizitau, darul înainte-vederii, toate l-au făcut de neuitat pe sfântul din Sarov în sufletele evlavioase.

Î
ncepând cu anul 1833, când sfântul a plecat la ceruri, s-au consemnat numeroase minuni, au apărut biografii care cuprind în amănunt viaţa acestui luminător al Bisericii. Pe toate le putem citi şi ne vor întări credința în puterea şi lucrarea lui Dumnezeu în vieţile noastre. Dacă ar fi să ne aducem aminte de o singură întâmplare din timpul vieţii lui, şi ar fi de ajuns ca să ne dăm seama cât de mult înseamnă rugăciunile unui sfânt pentru neamul său.

Rugăciunea lui, mai puternică decât forţa unei armate

În 1812, Napoleon a vrut să-l pedepsească pe ţarul Alexandru I al Rusiei fiindcă acesta refuzase să participe la blocada comercială impusă de Franţa economiei engleze.
Trupele lui Bonaparte dau o sângeroasă şi vestită bătălie la Borodino (un sat în apropiere de Moscova) la 7 septembrie, iar Mihail Kutuzov, comandantul armatelor ruse, pierde poziţiile strategice deţinute, dar nu capitulează.
Pe 16 septembrie, împăratul Franţei se stabileşte la Kremlin. De aici încolo au loc lupte între cele două părţi cu victorii numai de partea invadatorilor.
În timpul acesta, mulţi pelerini vin la uşa chiliei Sfântului Serafim din pustia Sarovului pentru a-i aduce la cunoştinţă că în curând Rusia va fi ocupată. Monahul îi linişteşte, deşi înaintarea franceză era impetuoasă, spunându-le tuturor că foarte repede năvălitorii se vor retrage în degringoladă din ţară.
Şi aşa a fost. Rugăciunea sfântului a cântărit mai mult în balanţa războiului decât puterea tunurilor franceze. Nu puterea militară a ruşilor a răpus vestita L’Armée du Nord, ci dezastrul acesteia a venit din altă parte. Înainte de campania din Rusia, Napoleon consultase istoricul temperaturilor din ultimii 20 de ani din regiunile pe care avea să le străbată. Gerurile, îl asiguraseră specialiştii, începeau în decembrie.
Dar lucrurile nu au stat aşa. Pe 30 octombrie 1812 erau deja -4°C. Pe 3 noiembrie a căzut prima zăpadă. Natura devenise cel mai crunt duşman al occidentalilor. Soldaţii francezi se îmbolnăvesc pe capete, caii, lipsiţi de furaje, sunt slăbiţi şi tăiaţi pentru hrana celor înfometaţi.
Pe 9 noiembrie, temperatura scade până la -20°C la Smolensk, unde urma să aibă loc o nouă şi decisivă confruntare. Însă pentru a nu-şi decima trupele, Napoleon ordonă retragerea. În Franţa, Claude Malet punea la cale o lovitură de stat, aşa că împăratul pleacă incognito la Paris. Îl va urma, dezordonat, şi ce mai rămăsese din diviziile franceze îngheţate de frig şi hărţuite de Kutuzov. Aşa s-a terminat conflictul între cele două mari puteri.

„Acesta este din neamul nostru!”

Cuviosul Serafim s-a născut în 1759 în orașul Kursk, dintr-o familie înstărită și cucernică, la începutul unei primăveri spirituale pentru istoria Bisericii din Rusia. Întreaga lui viață a stat sub pecetea călăuzirii lui Dumnezeu și a ocrotirii Maicii Domnului. La vârsta de 7 ani, Prohor (numele de botez al Sfântului Serafim) a căzut din turnul clopotniței marii biserici ctitorite de familia lui, dar a rămas nevătămat. Doi ani mai târziu, s-a îmbolnăvit grav, însă a fost vindecat în chip minunat, iar Maica Domnului i s-a arătat. Avea să rămână în lume până la 18 ani, când îi împărtășește mamei sale dorința de a deveni călugăr. Prohor primește binecuvântarea ei și o cruce de care nu se va despărți niciodată și care, mai târziu, după căderea comunismului, a făcut posibilă identificarea moaștelor sale depuse în muzeul ateismului…
Itinerarul vieții Sfântului Serafim a coincis cu o mare înflorire a monahismului rus. Optina avea să formeze în acea vreme stareţi de mare anvergură duhovnicească, dacă ar fi să amintim numai câţiva: Moise, Leonid, Antonie, Macarie, Ambrozie, Anatolie. Dar nu numai în lavra Optinei erau bătrâni sfinţi, ci şi în alte obşti. Pecerska avea deja faima ei, iar acolo, prin pronia lui Dumnezeu, urma să ajungă şi tânărul Prohor, pentru a primi sfat de la stareţul Dositei unde să se închinovieze. Pașii Duhului l-au purtat către ținutul Nijni Novgorod, dincolo de Volga, la mănăstirea din Sarov. A împletit asceza cu rugăciunea în pustia Sarovului şi cu postul aspru, dar nu a uitat citirea și meditarea Scripturii – Noul Testament în fiecare săptămână, hrănindu-se din cuvântul lui Dumnezeu. Taina vieții fiecărui sfânt se descoperă întotdeauna spre zidirea vieții oamenilor, căci „Dumnezeu caută o inimă plină de iubire pentru El și pentru aproapele”.

Maica Domnului a fost prezentă în mod marcant în viaţa Sfântului Serafim de Sarov din fragedă copilărie şi până la moartea sa. Ea i-a arătat o dragoste fără margini, vindecându-l de boli grave şi apărându-l de 12 ori pe parcursul vieţii. Este memorabil episodul în care Cuviosul Serafim este tâlhărit de răufăcători şi aproape omorât în bătaie de aceştia. În situaţia deplorabilă în care se afla, îi apare Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Ioan Evanghelistul şi Sfântul Apostol Petru, spunându-le celor doi: „Acesta este din neamul nostru!”, după care părintele Serafim se însănătoşeşte.

            Duhovnicia – centrul vieţii Bisericii

F
iecare sfânt se face purtător al lucrării lui Dumnezeu în lume. Conştiinţa vie a Bisericii Ortodoxe l-a păstrat pe Avva Serafim ca pe un dar de mare preţ, un suflet arzând pentru mântuirea oamenilor. Dincolo de cuvintele sale memorabile, se descoperă o viaţă plină de smerenie şi har, așa cum arată şi icoana sa, dar o viață trăită în jertfă şi lupte duhovnicești, căci „pacea se dobândeşte prin multe nevoinţe, mărturisea Sfântul Serafim. Iar cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu trebuie să treacă prin multe încercări”. Punând înainte gând de rugăciune, ştia totdeauna să întărească şi să dea nădejde celui aflat în necazuri: „Ştiu cât de mare ţi-e durerea, spunea el. Domnul te va ajuta să o înduri”.
Prezenţa sa era „izvor de pace şi linişte” pentru toţi cei care îl căutau: oameni simpli, monahi, nobili, militari şi pelerini. Tuturor le adresa îndemnul său rămas ca un testament duhovnicesc peste veacuri: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui!”.

Acest bătrânel încovoiat – avea să mărturisească în secolul XX Nikolai Arseniev -, plin de bucurie şi de dragoste şi răspândind în jur daruri ale Duhului Sfânt, este cel care a câştigat cel mai mult inima poporului rus, fără deosebire de clasă.”
Călăuzirea duhovnicească, prin rugăciune şi sfat de taină, nu stă în puterea omului, ci dobândeşte limpezime prin ceea ce Dumnezeu descoperă: „Eu, nevrednicul Serafim, mă socotesc un sărman slujitor al lui Dumnezeu şi ceea ce Domnul porunceşte slugii Sale, eu transmit celui care are mare nevoie. Primul gând care-mi răsare în suflet, socotesc că Domnul mi l-a trimis şi atunci vorbesc încredinţat că aceasta este voia lui Dumnezeu şi că este spre binele său. Când iau o hotărâre după mintea mea, se întâmplă întotdeauna să greşesc…”

Convorbirea cu Motovilov – adeverirea Duhului şi a puterii lui Dumnezeu

Cu excepţia câtorva învăţături duhovniceşti, Sfântul Serafim nu a lăsat alte scrieri. Mărturia uluitoare a lui Nicolae Motovilov în urma convorbirii avute cu Sfântul Serafim în 1831 la sihăstria din apropierea Mănăstirii Sarov avea să fie descoperită abia în 1902, fiind publicată în 1903, anul canonizării Cuviosului Serafim, în vremea ţarului Nicolae al II-lea. Nu este doar o convorbire, ci mai ales o experienţă negrăită a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt. Fără să i se spună, Sfântul Serafim a cunoscut frământarea lui Motovilov, trăită încă din copilărie, cu privire la scopul vieţii creştine. Răspunsul sfântului a mers direct la ţintă: „Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt”. Convingerea Avvei Serafim era că harul Duhului Sfânt se împărtăşeşte omului într-o lumină negrăită, descoperind voia Sa. Nedumerit, Motovilov a întrebat: „Cum aş putea să-mi dau seama dacă mă aflu cu adevărat în harul Duhului Sfânt? Cum pot avea certitudinea de a fi întru Duhul Sfânt? Atunci, părintele Serafim mi-a strâns umerii cu putere şi mi-a spus: Iată! Ne aflăm chiar în clipa aceasta, amândoi, în plinătatea Duhului Sfânt. De ce nu mă priveşti? Nu izbutesc, părinte! Din ochi îţi ţâşnesc fulgere! Chipul tău străluceşte mai tare decât soarele! Îmi ard ochii ca un cuptor!” Atunci Sfântul Serafim a adăugat: „Nu te teme. Ai devenit la fel de luminos ca şi mine. Şi tu eşti acum în plinătatea Duhului Sfânt. Dacă nu era aşa, nu m-ai fi putut vedea în felul acesta. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ne-a dăruit acest har negrăit”. Sfântul a continuat să descopere darurile Duhului Sfânt: „Ce simţi acum?, a întrebat. Simt în sufletul meu o asemenea linişte, o asemenea pace… Nu le pot descrie în cuvinte. – Ce altceva mai simţi? – O blândeţe extraordinară… – Şi ce mai simţi? – Mi-e inima plină de o bucurie negrăită. – Ce mai simţi, prietene? – O căldură extraordinară. – Totuşi, uită-te în jurul nostru! Vezi, zăpada care ne acoperă umerii nu se topeşte, nici cea de sub picioarele noastre. Aşadar, nu în aer se află căldura aceasta, ci înlăuntrul nostru… Nu numai ţie ţi s-a arătat acest har, ci, prin tine, întregii lumi, ca să te întăreşti în lucrarea lui Dumnezeu, dar şi ca să fii de folos pentru mulți.”
Aşadar, în toate locurile, nu numai în Rusia şi sub multe stăpâniri, credincioase lui Dumnezeu sau nu, până azi, oamenii s-au rugat Sfântului Serafim de Sarov şi nenorocirile au luat sfârşit, iar binecuvântările au coborât din înaltul cerului.

De ce are smeritul pustnic această minunată putere de a vindeca bolile, de a opri calamităţile pe care fărădelegile oamenilor le atrag pe pământ?
Pentru că toată viaţa sa a fost una de pocăinţă şi de asceză severă, un sacrificiu îndelung, o jertfire continuă pentru a îndeplini voia Singurului Căruia i se cuvin închinate toate gândurile şi faptele noastre. Timp de 70 de ani, Serafim nu a încetat să se roage, să postească, să se smerească, până în ziua când Dumnezeu l-a chemat la el pentru a-i încununa virtuţile în locaşul bucuriei veşnice. Iată de ce, atâta vreme cât s-a aflat pe pământ, el a făcut minuni, şi-a salvat poporul şi pe cei care l-au chemat în rugăciunile lor; iată de ce continuă, din sălaşul preafericit în care locuieşte, să apere lumea prin mijlocirea sa înaintea Sfintei Treimi.

Lanţurile nevoinţelor

U
n pelerin desculţ din Kiev a venit odată însoţit de un frate de mănăstire la Cuviosul Serafim pentru a cere binecuvântarea de a purta lanţuri pe trupul său. Dar, spre uimirea lui, sfântul, văzător cu duhul, îşi sfătui oaspetele desculţ să renunţe la calea pe care o alesese, îndemnându-l să umble încălţat şi să se întoarcă acasă la soţie şi copii. Pelerinul îl ascultă, dar se pare că aceeaşi ispită a unei asceze exagerate îl pândea şi pe fratele venit la chilia părintelui. De aceea, bătrânul îi spuse: „Priveşte, oamenii vin la mine să îmi ceară sfatul şi binecuvântarea, unii ca să poarte lanţuri, iar alţii, cămăşi făcute din fire de păr. Crezi că aceasta este calea cea bună?”
Tânărul nu răspunse nimic, dar atunci bătrânul, pe neaşteptate, se prefăcu că îl loveşte pe fratele cu mâna dreaptă, ca şi cum ar fi făcut-o cu toată puterea. Însă nu-i atinse decât puţin urechea şi zise: „Uite, dacă cineva te loveşte aşa, aceasta înseamnă că ai primit lanţul duhovnicesc cel mai greu de purtat”. Apoi strângând salivă în gură, făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să-l orbească cu ea şi spuse: „Iar dacă cineva te scuipă în ochi în acest fel, aceasta reprezintă cămaşa din fire de păr duhovnicească cea mai potrivită pentru tine. Numai că trebuie să le duci pe toate cu mulţumire. Aceste lanţuri duhovniceşti sunt superioare celor de fier pe care le poartă oamenii din ziua de azi. Într-adevăr, mulţi sfinţi au purtat lanţuri de fier şi cămăşi din păr, dar ei erau oameni înţelepţi şi desăvârşiţi, făcând acest lucru din iubire de Dumnezeu, pentru a-şi îmblânzi cu totul trupul şi a nimici patimile. Acest lucru nu poate fi făcut de prunci în cele ale Duhului, în ale căror trupuri domnesc patimile care se opun voii şi legii lui Dumnezeu. La ce ne vor folosi lanţurile dacă mâncăm, bem şi dormim până la îmbuibare? Noi nu putem răbda nici cea mai mică jignire din partea cuiva. Un cuvânt mai greu sau o dojană din partea unui superior ne aruncă într-o stare de deznădejde şi tristeţe cumplită. Este aşadar posibil ca trăind în asemenea stare să purtăm lanţuri? Să cutezăm la o nevoinţă care nu ni se potriveşte?”
Sfatul sfântului a fost următorul: „Dacă eşti dojenit, nu dojeni; dacă eşti persecutat, îndură cu răbdare; învinuieşte-te, ca nu cumva să te osândească Dumnezeu; supune-ţi voia proprie voii Domnului; nu linguşi niciodată; iubeşte-ţi aproapele. Aceste lucrări sunt mai mari decât orice altceva”.

Întristarea vine atunci când viaţa e dezordonată

Duhul întristării dă naştere la multe rele”, spunea Sfântul Serafim de Sarov. „O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare. Omului trist locul unde se află i se pare insuportabil, la fel şi cei din jurul său. Sufletul plin de întristare este incapabil să accepte în pace sfaturile bune sau să răspundă cu cuviinţă la întrebările ce i se pun.”
Dacă relele care însoţesc tristeţea sunt multe, la fel de numeroase sunt şi remediile contra acestei boli sufleteşti care bântuie lumea de azi, secătuind-o de energia pe care o mai are.
Cuviosul Serafim a fost asaltat şi el de acest duh la începutul nevoinţelor sale călugăreşti, iar calea de scăpare a găsit-o în muncă, în abţinerea de la grăirea în deşert, în citirea şi meditarea la cuvântul Scripturii. Toate acestea, însoţite de răbdare, fac ca tristeţea și akedia să plece de la om.
Dar deprimarea mai are un duşman de temut, anume împlinirea strictă, fără răgaz, a îndatoririlor noastre spirituale şi mai apoi, celelalte, de ordin secundar. „Atunci când ocupaţiile tale intră într-o ordine reală, plictiseala nu-şi va mai avea loc în inima ta. Oamenii plictisiţi sunt cei a căror viaţă nu este ordonată”. Mai ales în cazul monahilor, această boală se vindecă prin ascultare. Dar mai este ceva. Plictiseala, lenevia prind rădăcini în sufletul plin de patimi. E lucru ştiut că oricine şi-a învins patimile, a biruit şi deprimarea.
Atunci când la Sfântul Serafim au venit doi monahi dintre care unul era copleşit de akedie, cuviosul cunoscând cu duhul starea fratelui întristat a rostit o scurtă rugăciune, apoi, bătând din picior, i-a spus cu tărie şi încântare: „N-avem de ce să ne întristăm fiindcă Hristos a învins totul, l-a ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva şi a omorât moartea”.
Iar uneia dintre maicile de la Diveevo i-a atras atenţia că „veselia nu e păcat”, povestindu-i din tinereţea lui, când cânta la cor şi el îşi înveselea colegii care uitau astfel de oboseală. „A spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie încât toată lumea să simtă bună dispoziţie şi, prin aceasta, prezenţa lui Dumnezeu, înseamnă să transmiţi duhul păcii în Hristos“. Salutul cu care întâmpina pe orice creştin, „Hristos a înviat, bucuria mea”, era pe de o parte mărturisirea şi împărtăşirea credinţei nestrămutate în biruinţa lui Hristos prin Înviere, iar pe de altă parte dovada că, pentru el, întâlnirea cu fiecare om devenea întotdeauna un prilej de bucurie.

                                                                                                                                                 Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu

Leave a reply

required