Tatăl, Care a trimis pe Înainte-Mergătorul Ioan că să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuşi. Deci, fraţii mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!”
Mulţi sunt creştinii care, după cum zice Sfânta Scriptură (Iov 15, 16), beau păcatul ca apa. Pentru că fiecare dintre ei, mai înainte de a păcătui, cugetă şi zice: Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi! Iar după ce au păcătuit, într-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai îngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit! O rău gând! De unde te-ai ivit să acoperi pământul cu vicleşugul? (Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet şi înşelare a minţii, ce acoperi pământul cu păcatele! Din care adânc ai ieşit? Cu adevărat, n-ai ieşit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te întorci iarăşi la iad şi să nu-i mai amăgeşti pe creştini?
În cuvântul acestei cărţi, noi vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce păcătuiesc fără frică şi nu se mai îngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire şi o pocăinţă adevărată.
Cu adevărat, nu s-a auzit niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-şi arunce toate averile lui în mare, cu nădejdea că are să le ia cândva înapoi. Dar vai! Se află atâţia creştini neînţelepţi, care îşi leapădă de bună voie curăţia sufletului lor şi harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Dumnezeu în lumea aceasta, cu nădejdea că-şi vor lua înapoi acea curăţie şi acele daruri cereşti prin mărturisire şi pocăinţă. Şi astfel se fac, ticăloşii, de-a pururea legaţii iadului, nădăjduind în nebunia lor că, atunci când vor vrea, îşi vor tăia aceste legături. Şi aşa îşi dau cheile sufletului lor în mâna satanei, luceafărului întunericului, socotind că le vor putea lua înapoi de la el când vor voi ei.
Deci se cade să se minuneze oricine cum, cu acest gând amăgitor, vrăjmaşul îi ispiteşte adeseori pe creştini, îndemnându-i să păcătuiască şi să cadă în toată fărădelegea, adăugând la păcatul cel dintâi şi alte mii, cu această mai înainte cugetare şi nădejde, că se vor mărturisi şi că duhovnicii îi vor ierta, alergând ca nişte Îngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe creştini să cadă în iad.
Însă se cuvine să ne minunăm şi mai mult cum de nu cunosc creştinii o astfel de amăgire atât de arătată a diavolului!? Şi cum arată ei atâta nemulţumire către Dumnezeu, folosind mărturisirea şi pocăinţa ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mântuirea lor, ei le fac pricini ale căderii şi pierzării lor! Dar, după cum buruiana cea otrăvitoare, numită nepellon, îşi produce otrava să cu rouă cea dulce a cerului, la fel şi ticăloşii aceştia îşi produc otrava şi moartea lor cu Sângele cel prea-dulce şi mântuitor al lui Iisus Hristos. Căci Sângele acesta care slujeşte la baia pocăinţei şi a mărturisirii ca să afunde păcatele lor, ei îl fac spre adăugarea şi creşterea păcatelor lor. Vai! Şi ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla? Şi ce altceva este aceasta, decât numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră, ci spre laudă şi biruinţa diavolului. După cum se tânguieşte de aceasta şi dumnezeiescul Ambrozie, zicând: „Doctoria noastră însuşi diavolului se face laudă.” Sfântul Nicodim Aghioritul
Ieromonah Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim după Învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Scara, pp. 36-36