Către Teodor, presbiterul din Mazara
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Mazara era o cetate pe litoralul Siciliei. Sfântul Maxim scrie celor ce nu erau subordonaţi Constantinopolei, unde împăratul confirma patriarhi care sprijineau politica lui de susţinere a monotelitismului.)
Nu socotesc că Prea Sfinţiile Voastre aveţi nevoie de altceva spre cunoaştere, odată ce aveţi în minte pe Cel Unul Care înţelepţeşte, pe Duhul Sfânt din Care izvorâţi şi altora cele dumnezeieşti, într-o revărsare de înţelepciune plină de nesfârşite daruri, ca o comunicare de înţelesuri prin rostire de cuvinte într-o îmbelşugare care a ajuns până la cei smeriţi ca mine şi lipsiţi de orice învăţătură, ca o ştiinţă şi cunoştinţă dumnezeiască, măcar că ştiu că vă folosiţi şi de coborâre prin întrebare.
Aceasta pentru a ne ajuta să înaintăm şi a ne ridica prin aplecare extremă şi mai mult spre înălţimea propriei cunoştinţe, pe noi cei ce zacem jos şi suntem închişi în neştiinţă. Curăţindu-ne prin această smerenie de falsă cunoştinţă şi, prin insuflare, de necuminţenia cugetării, ne duceţi la deprinderea cunoscătoare şi la râvna viguroasă şi făptuitoare, din care vine mântuirea după har a celor ce se mântuiesc prin cei ce s-au învrednicit să izbăvească asemenea vouă pe cei vrednici.
Să vorbesc deci despre cele ce învăţându-ne ne-aţi poruncit să le cercetăm mai departe, adică despre calitate şi proprietate şi deosebiri. Cei din afară (filosofii din antichitate. Notă: părintele Dumitru Stăniloae) au găsit în ele multe sensuri şi ar trebui să întindem mult cuvântul nostru pentru a desfăşura împărţirile ce le văd aceia în ele, ceea ce nu se poate face în extensiunea modestă a unei epistole, cum se poate face în lungimea unor scrieri. Iar la dumnezeieştii Părinţi indicarea lor e coerentă şi scurtă, nefiind văzute ca suport sau ca fiinţă şi fire, ci în cele ce sunt în fiinţă sau în ipostas.
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Raţiunea noastră e obişnuită ca să distingă în cele ce sunt pe unele de altele, nu să vadă unitatea desăvârşită şi totuşi infinit de bogată, unitate care nu se referă la nimic ca principiu al ei, ci este ea însăşi totodată principiul absolut. De aceea noi mai mult bănuim vag şi neclar această unitate cu adevărat existentă.)
De fapt ei spun de calitate că e la om raţională, iar la cal, nechezatul. Şi e calitate ipostatică a unui om nasul acvilin sau cârn; sau a unui oarecare cal culoarea sură sau galbenă. Aşa şi în toate celelalte fiinţe sau ipostasuri, create, calitatea se vede ca una şi proprie, adică generală şi particulară. Prin ea se cunoaşte şi deosebirea întreolaltă a speciilor şi indivizilor, făcând să se cunoască adevărul lucrurilor.
Dar în firea nenăscută care e unicul principiu, nu se poate vorbi în mod propriu de calitate. Căci Dumnezeirea nu este din fiinţă şi accidente, fiindcă în acest caz ar fi şi creată, ca una ce e compusă şi alcătuită din acestea.
Aceasta o putem spune numai prin minte, întrucât ne închipuim din cele ale noastre cele mai presus de noi, ca unii ce nu suntem în stare decât abia aşa să primim, în chip întunecos, cunoştinţa acelora şi să le exprimăm în oarecare măsură, dar nu în mod desăvârşit. (Nu există undeva bunătatea ca esenţă de sine. Nu bunătatea în sine mă bucură, ci faptul că cineva e bun cu mine. Notă: părintele Dumitru Stăniloae)
Căci numai atotsfinţenia, atotputernicia, atotdesăvârşirea, supradesăvârşirea, desăvârşirea de sine, stăpânirea prin sine, înţelepciunea de sine, şi orice altceva natural şi dumnezeiesc, se mai spune că este o calitate naturală (Însuşirile lui Dumnezeu nu sunt deosebite de firea sau de natura dumnezeiască, ci sunt una cu ea. Notă: părintele Dumitru Stăniloae). I se cuvine numai lui Dumnezeu ca Celui mai presus de fiinţă.
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Toate au caracterul suprafiinţial, ca şi fiinţă divină. Şi ca atare nu se disting de fiinţa divină cum se disting însuşirile existenţelor create, fiind determinate în parte de relaţia fiecăreia din ele cu altele. Kant a făcut distincţia între „judecăţile analitice”, care spun doar ceva despre lucrul în care acel ceva se găseşte (omul – fiinţa cuvântătoare), şi „judecăţile sintetice”, care adăugă ceva nou unei existenţe (omul – fiinţa care se îmbracă), în realitate despre nici o fiinţă creată nu se poate face o judecată pur analitică, pentru că fiecare e ceea ce e şi printr-o relaţie cu altele: omul e fiinţă cuvântătoare pentru că are cui vorbi; omul are nevoie de atâtea lucruri deosebite de sine pentru a trăi. Dumnezeu însă nu depinde de nici o relaţie. El e în Sine desăvârşit etc. Şi trebuie să existe un vârf al existenţei care are în sine totul. Fiecare însuşire ce I-o atribuim ţine de firea Lui. El e mai presus de orice fel de judecată sintetică (şi chiar analitică, în sensul celor aplicate nouă). Acest fel de a fi al Lui rămâne pentru noi o închipuire vagă. Totuşi intrând de bună voie în relaţie cu noi, ca fiinţe mărginite, firea Lui se arată activă potrivit trebuinţei noastre de a ne dezvolta ca fiinţe mărginite. Faptul că toate din lume sunt dependente unele de altele arată nu numai pe fiecare insuficienţă sieşi şi neavând existenţă prin ea, ci şi pe toate. Aceasta se arată şi în faptul că nici una şi nici toate la un loc nu au o deplină mulţumire în relaţia aceasta universală şi că toate nu numai se susţin, ci se şi rod între ele, când nu stăruie în unirea cu Dumnezeu. Numai relaţia cu un Factor absolut suficient Luişi le poate da şi lor existenţă fermă, netrecătoare şi deplin mulţumitoare.)
Iar calitatea ipostatica a Tatălui e nenaşterea, a Fiului, naşterea (faptul de a fi născut), a Duhului Sfânt, purcederea; adică nenaşterea, naşterea şi purcederea, care se numesc şi proprietăţi (însuşiri proprii, personale). Ele aparţin numai Lui în mod natural sau ipostatic, şi nu altuia. Din acestea se constituie deosebirile fiinţiale în Dumnezeu, cum am spus, prin întrebuinţarea improprie, iar în toate cele create sunt în mod propriu şi după fire.
De aceea spun că e lucru greşit a le socoti în raportul dintre ele calităţi, proprietăţi şi deosebiri, în sensul unor accidente, dar nu al unui suport, adică al fiinţei. Totuşi calitatea se deosebeşte prin faptul că e mai generală şi se află în toate, nefiind nici una dintre existenţe fără calitate afară de Dumnezeu, întrucât nici una nu e în afara relaţiei sau fără o formă. Iar proprietatea se spune că e particulară, referindu-se la aceea sau aceea şi nefiind a tuturor, ci într-un fel oarecare şi simplu aşa sau altfel şi fiind a fiinţei acesteia şi nu a alteia.
Iar deosebirea e socotită ca constitutivă creaturilor şi distinctivă. De aceea o şi numesc pe aceasta aşa, zicându-i constitutivă şi socotind-o, cum am spus, ca distingând cele ce sunt după fiinţă şi fire şi după persoană şi ipostas şi înlăturând orice prefacere şi amestecare a tuturor.
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Fără distincţiile statornice între ele nimic n-ar fi conştient şi n-ar exista ca ceea ce este el însuşi. Toate ar fi un haos. Distincţiile menţinând fiinţele şi persoanele neamestecate, menţin propriu zis în existenţă pe fiecare ca atare. În distincţie se arată puterea dătătoare şi susţinătoare de existenţă, ca şi fiinţă generală a tuturor.).
Aceasta şi aşa fiind învăţătura Părinţilor despre calitate, proprietate şi deosebire, ea este o pătrundere şi o calificare a lor, ca să spun pe scurt. Dar e cu neputinţă să fie şi să se cugete vreuna din acestea fără o fiinţă (substanţă) ca suport al căreia este şi se numeşte fiecare din acestea. Căci calitatea se spune că e a fiinţei, nu a ei înseşi. La fel proprietatea şi deosebirea.
Cel ce nu o spune aceasta e neraţional, ieşind, contrar raţiunii, din raţiunea cea după fire. Din ea a ieşit, contrar tuturor, singur Sever, printr-o cugetare cu totul aiurită, închipuindu-şi cele ce nu sunt nicidecum şi vorbind de o deosebire nefiinţială în Hristos, ca să-L declare neexistent, prin desfiinţarea firilor din care şi în care constă şi desfiinţând odată cu ele înseşi calităţile.
Căci nu se poate ca desfiinţându-se fiinţa să se mai constituie acestea, sau din acestea, adică din calităţi şi deci să poată subzista Hristos, deşi acest neisprăvit îl declară în mod aiurit compus. Iar prin aceasta ajunge la desăvârşita tăgăduire a Lui. Căci nu e Dumnezeu sau firea lui Dumnezeu o fire compusă.
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Sever, patriarhul monofizit al Antiohiei, declarând pe Hristos compus, dar nerecunoscând în El două firi, făcea însăşi Dumnezeirea Lui compusă. Dar aceasta nu mai putea fi firea lui Dumnezeu.)
Dacă ar fi aşa, toată firea compusă ar fi Dumnezeu prin fire. Iar dacă toată firea compusă e Dumnezeu prin fire, Tatăl cel necompus nu mai e, după el, Dumnezeu. Căci dacă compusul e Dumnezeu prin fire, necompusul nu mai e Dumnezeu prin fire. Iar dacă şi necompusul e Dumnezeu prin fire, acest lipsit de Dumnezeu şi contrar lui Dumnezeu declară hristoşi o mulţime de zei, necunoscând pe Dumnezeu Cel cu adevărat existent şi făcut om, dar păstrând chiar şi în compoziţia ipostasului simplitatea şi necompoziţia după fire împreună cu Tatăl, ca Dumnezeu prin fire şi din Dumnezeu, chiar dacă S-a făcut om mai presus de oameni, din oameni, prin om, prin asumarea trupului care are suflet înţelegător
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Sever neadmiţând două firi în Hristos, dar socotindu-L totuşi compus, pentru a amăgi pe dreptcredincioşi, trebuia să ajungă la concluzia că firea cea compusă, recunoscută de el în Hristos, e dumnezeiască. Dar în acelaşi timp ţinând să considere pe Dumnezeu şi necompus, trebuia să ajungă la concluzia că e Dumnezeu atât ca necompus, cât şi ca compus, deci un Dumnezeu în dublu sens. Faţă de această concluzie inevitabilă a teoriei lui Sever, dreapta credinţă afirmă şi ea că Hristos e un ipostas compus, dar e compus din firea necompusă dumnezeiască şi din firea compusă omenească, adică e Dumnezeu şi om.)
Dar acest neom nu-L mărturiseşte nici om pe Dumnezeu Care S-a înomenit, negând firea omului în El, ca şi pe cea dumnezeiască. Căci nu-L mărturiseşte îndoit, adică îndoit în fire, ca Părinţii, ci propune o oarecare fire compusă şi artificială, întrecând neruşinarea lui Apolinarie.
Prin aceasta desfiinţând, nemernicul, marea taină a iconomiei pentru noi, teribilul retor abuzând cu dibăcie de numiri greu de demascat, prin furtul cuvintelor, excită sensibilitatea spre primirea falselor credinţe. Căci îl numeşte, chipurile, pe Hristos Dumnezeu şi om, dar desfiinţează sensul adevărat al fiecărei numiri, ca unul ce nu mărturiseşte firile ale căror numiri le foloseşte. Şi afirmă deosebirea, nerecunoscând nici o deosebire în lucrurile care se deosebesc, neavând, după el, nişte suporturi prin fire (Notă: părintele Dumitru Stăniloae. Deosebirile afirmate de Sever în Hristos nu au suportul în două firi deosebite.)
Aceasta pentru ca să insinueze şi o amestecare prin unica fire compusă şi să legifereze şi o inexistenţă (a lui Hristos ca Dumnezeu şi om) prin negarea firilor şi să apară ca acoperind prin numiri desfiinţarea, iar prin deosebiri, ca respingând amestecarea. Iată cât de mare este dibăcia şi născocirea relei cugetări a răului speculant, acoperită în întunericul neştiinţei, prin care întunecă pe cei ce se lasă prinşi de el.
Întorcându-ne cuvântul către aceştia, ca spre cei ce-l apără pe acela, trebuie să mai întrebăm şi aceasta, că dacă Sever urmând ca noi pururea pomenitului Chiril mărturiseşte deosebirea ferindu-se de desfiinţarea ei, cum nu mărturiseşte împreună cu acela şi firile şi nu recunoaşte în ele, ca acela, deosebirea fiinţială, înlăturând numai despărţirea lor?
Cum vede deosebirea numai în simple calităţi contrar legii şi definiţiei aceluia? Că fericitul Chiril mărturiseşte firile a căror deosebire o învaţă e vădit din faptul că n-a refuzat să accepte nici mărturisirea lui Nestorie prin care despărţea firile, deşi nu o admitea în sensul aceluia: „Ce e comun, zice învăţătorul, mie şi lui Nestorie? A afirma două firi atâta cât trebuie pentru a recunoaşte deosebirea între trup şi Dumnezeu Cuvântul. Căci acesta e altceva după calitatea naturală şi nu e de acelaşi fel după fire ca Acela”.
Deci mărturiseşte şi firile, şi între ele recunoaşte o deosebire, dar arată că recunoaşte şi cauza mărturisirii în chip ortodox şi să spună: „Pentru că altul este trupul decât Cuvântul după calitatea naturală”, ceea ce e una cu a zice: după fiinţă şi lucrare are o deosebire faţă de Dumnezeu Cuvântul.
Iar dacă acela o face aceasta, cum aiuritul Sever nu binevoieşte să comunice cu Chiril în mod fals cinstit de el şi să admită împreună cu el firile atât cât e necesar pentru a recunoaşte deosebirea între ele conform învăţăturii aceluia, nu numai prin calitatea naturală, ci şi prin neidentitatea de fiinţă?
De ce nu face aceasta, ca împreună cu aceasta să recunoască deosebirea firilor şi a calităţilor naturale, sau a fiinţelor şi a lucrărilor, ci neagă neidentitatea fiinţei trupului faţă de Cuvântul, adică deosebirea după fire? De ce în locul acesteia introduce deosebirea între calităţile inexistente?
Căci orice deosebire este inexistentă fără o fiinţă ca suport. El însă lucrând cu viclenie şi părăsind învăţătura adevărată a înţeleptului Chiril, adică a tuturor Părinţilor probaţi, se arată pe sine străin de ea şi părtaş şi apărător al minciunii. Căci vorbind de deosebirile calităţilor în Hristos, oare vorbeşte de o deosebire după unire, sau înainte de unire?
De vorbeşte de ea înainte de unire, înţelege prin ea despărţirea, dar nu deosebirea; şi dacă înţelege unirea din cele despărţite ce subzistă în ele însele, sau o desparte pe aceasta prin deosebirea calităţilor şi prin mărturisirea lor, sau socoteşte că nici nu s-au unit acestea peste tot la început.
Şi dacă spune că nu s-au unit, e vădit că socoteşte că nici firile, ale căror calităţi sunt, nu s-au unit, chiar dacă se preface că o spune aceasta. Căci nu se poate ca firile să se unească, iar calităţile să fie despărţite, ci se întâmplă acelaşi lucru şi cu ele şi între ele, fie unire, fie despărţire.
Deci dacă respingând despărţirea, declară că s-au unit împreună cu firile şi calităţile lor, e cu totul necesar ca, punându-se de acord cu el însuşi, sau să afirme o unică calitate compusă, precum şi o unică fire compusă, din pricina unirii, şi în acest caz e dat pe faţă ca nerecunoscând nici deosebirea în calităţi, ci proclamând contopirea ambelor, adică a firilor şi a calităţilor; sau înfăţişând calităţile ca diferite şi netemându-se de despărţire, să proclame diferite şi firile, neînfricându-se nici dând ca pretext sciziunea pentru reţinerea şi ferirea de la mărturisirea lor.
Căci dacă, după el, n-au suferit vreo sciziune calităţile mărturisite, chipurile, de el, din pricina deosebirii, cum se vor scinda firile mărturisite din pricina deosebirii?
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Sever nega deosebirea firilor în Hristos, temându-se ca aceasta să nu însemne o despărţire a lor. Dar pretindea că admite o deosebire a calităţilor divine şi umane în El, fără să se teamă de această scindare. Sfântul Maxim dă pe faţă această inconsecvenţă a lui. Apoi întreabă pe ce se poate baza deosebirea calităţilor divine şi umane în Hristos, dacă nu există în El cele două firi.)
Iar dacă nu mărturiseşte firile, ci mărturiseşte, chipurile, numai calităţile, e vădit că, desfiinţând firile, declara pe Hristos o îngrămădire de calităţi, precum crede că sunt şi substanţele lucrurilor materiale. Dar şi acestea se văd constituite într-un suport al materiei, nu numai din simple calităţi, cum Îl descrie acela pe Hristos şi de aceea îl numeşte o fire compusă, înţelegând prin ea nu alta, ci pe aceea pe care şi-a închipuit-o constând din simple calităţi.
Căci cele ce sunt deosebite, acelea sunt şi unite (Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Sfântul Maxim respinge teoria lui Sever că în Hristos firile sunt numai unite, dar nu şi deosebite, cu faptul evident că dacă nu sunt deosebite, nu sunt nici unite. Între unirea şi deosebirea lor nu e o contradicţie, ci una se conciliază cu alta. Cele ce se unesc se unesc pentru că urmăresc ceva propriu prin unire, nu să se desfiinţeze. Dacă Sever afirma firile numai unite, dar nu şi deosebite, ele nu sunt propriu zis nici unite. Dar atunci şi dacă afirmă şi calităţile numai deosebite, dar nu şi unite, ele nu pot nici exista în El ca unite. De fapt Sever nu cunoştea în Hristos calităţi divine şi umane unite.)
Căci nu e deosebirea a unora şi unirea a altora, ci amândouă, ale acelora şi nu ale altora. Deci acest lipsit de minte declara pe Hristos ca fiind din calităţi sau simple calităţi. Dar prin aceasta el îl arată totodată împărţit, susţinând nu o unică calitate compusă din pricina unirii, ci diferite, dacă aceasta este pentru el cea mai bună definiţie a unirii.
Iar dacă altă lege e valabilă pentru firi şi alta pentru calităţi, ţine de sârguinţă, sau mai bine zis de voinţa lui de a ne uimi, să ne arate aceasta ca să aflăm cum vede rezultând din unire o fire din două firi, dar nu din calităţi deosebite o calitate.
Şi cum calităţile fără să fie deosebite după fire au rămas necontopite, pe când firile, pierzând deosebirea după calităţi, s-au contopit? Şi cum calităţile nu se despart prin deosebire, dar firile se despart prin ea? Sau cum nedespărţindu-se nu se mărturisesc împreună cu calităţile (care nici ele nu se despart)? Pentru ce compune firile, dar nu compune calităţile? Şi nu vede unirea acestora într-o singură calitate compusă, dar scorneşte o unire a firilor într-o singură fire compusă?
Să ne lămurească aceasta cel ce îl admiră şi îl apără pe acela (pe Sever) ca, dându-ne explicarea lor, să pună capăt osândei, sau, neputând-o face aceasta în mod cuvenit, să se facă părtaş împreună cu acela de osândă chiar mai mare, pentru că punându-se de acord cu acela a îndrăznit, împotriva Părinţilor, să-şi însuşească aiureala aceluia.
Acestea să fie spuse în treacăt, prea-cinstitule de Dumnezeu stăpâne, potrivit poruncii tale spre răsturnarea şi respingerea aceluia şi a cetei susţinătorului lui. Dar ţine de înţelegerea de Dumnezeu insuflată să-i călăuzeşti şi să-i înveţi pe cei nedesăvârşiţi şi prunci ca mine în cele mai înalte şi mai desăvârşite şi să-i duci spre o cunoştinţă dumnezeiască, ca să-i apropii de Dumnezeu prin cunoştinţa adevărată a celor ce sunt, cărora S-a făcut cauza prin fire însuşi Cuvântul cel mai presus de cele ce sunt, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia să nu încetezi să mă înfăţişezi prin rugăciuni pe mine nevrednicul, prea sfinţite şi prea dumnezeiesc părinte.
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Cum ar putea prezenta cineva Sfântul Sinod din Calcedon care a văzut şi a proclamat acestea atât de dreptcredincios şi de limpede, ca pe unul ce ar fi părăsit definiţia de la Niceea? Şi cine ar putea, chiar dacă ar fi foarte dibaci, să născocească prin minciună împotriva adevărului şi a credinţei cele ce nu sunt cu adevărat. Iar dacă, deşi păstrează dreapta definiţie cu tărie, îl calomniază şi-l dispreţuieşte ca pe unul ce a introdus o a doua, care ar putea fi aceasta a doua definiţie introdusă de el? „Mărturisirea, zice, a două firi şi în două firi. Căci definiţia de la Niceea nu îl are definit astfel. Ci a fost introdusă astfel de Părinţii de la Calcedon, nefiind cunoscut sau numit de cineva mai înainte”.
Că nici aceasta n-o puteţi dovedi, este evident. Căci cuvântul acesta a fost aprobat şi folosit ca dreaptă învăţătură de mulţi Sfinţi Părinţi înainte de el. O mărturisesc aceasta cuvintele celor ce au folosit aceste expresii care sunt mai luminoase şi mai strălucitoare decât raza soarelui, chiar dacă voi le ignoraţi din lipsă de învăţătură, sau vă faceţi că le ignoraţi pentru a le defăima sau a învinui prosteşte pe binecredincioşii Părinţi şi învăţăturile lor.
Şi chiar dacă nu s-ar fi spus, cum am zis, de atâtea ori, ce împiedică pe atâţia sfinţi (mai bine zis tot creştinismul, căci acesta este propriu-zis Sfântul Sinod al dreptcredincioşilor Părinţi) să afirme cu autoritate această expresie şi s-o legifereze împotriva lui Eutihie?
Şi după puţin zice: Pentru care motiv şi cum învinuiţi Sfântul Sinod, deşi s-a îndestulat cu cuvintele Părinţilor, că a introdus altă definiţie a credinţei şi îl calomniaţi şi râdeţi de el pretutindeni în scris şi oral? „Nu judecaţi după înfăţişare, cum zice Dumnezeu, ci judecaţi judecata dreaptă” (Ioan 7, 24).
Care e tema pentru care învinuiţi pe Părinţii din Calcedon şi care e tema pentru care lăudaţi pe cei dinainte de ei? Dacă învinuiţi pe cei din Calcedon pentru altă definiţie a credinţei faţă de cuvintele aflate în definiţia de la Niceea, ar trebui pentru aceeaşi cauză să se învinuiască şi Chiril şi cei 150 de Părinţi. Iar dacă nu se învinuiesc aceştia, nu înţeleg pentru ce se învinuieşte acela.
Vă îndemn să explicaţi furia şi împotrivirea voastră faţă de cele nedovedite. Poate aşa, ruşinându-vă, vă veţi reţine de la o aşa de mare pornire nebunească de a susţine minciuna contra adevărului.
Căci altfel şi Grigorie, apărătorul teologiei (al învăţăturii despre Dumnezeu), care nu respinge nimic mai mult decât învinuirea de către voi a celor de la Calcedon, va cădea sub această acuză nelegiuită a voastră, arătând mai dinainte ca necomplete cele spuse la Niceea despre Sfântul Duh, fiindcă „nu se pusese atunci această chestiune”, deşi se cunoaşte că acela cinsteşte totuşi pe Duhul împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi scrie lui Cledoniu să cugete şi să înveţe aşa.
Dar voi nu păreţi să suferiţi de boala vederii slăbite, care, nefiind în stare să privească strălucirea razei solare şi să se împărtăşească de ea, o învinuieşte pe ea ca întunecoasă, nu slăbiciunea vederii lor. Aşa şi voi, suferind de boala confuziei, îi calomniaţi pe cei ce o demască cu pricepere pe aceasta, că greşind şi dând o învăţătură greşită şi necorespunzătoare cu adevărul firilor din Hristosul celor ce se mântuiesc, declarându-i că nu sunt luminători de obşte, nici tălmăcitori ai adevărului.
Căci dacă trebuie spuse cele adevărate despre adevăr, toţi Părinţii de Dumnezeu probaţi de după Niceea şi fiecare Sinod al binecredincioşilor şi sfinţilor bărbaţi n-au introdus nicicând altă definiţie a credinţei prin introducerea unor cuvinte ale lor, cum susţineţi voi, aiuriţi şi înnebuniţi la culme, ci au întărit-o ca sigură pe cea legiuita de cei 318 Părinţi, ţinând-o pe aceea şi tâlcuind-o şi dezvoltând-o (în textul grec: prelucrând-o) pentru cei ce o înţelegeau şi o răstălmăceau pe aceea şi dogmele ei în chip greşit.
Astfel îndată ce au cunoscut că Eunomie şi Macedonie voiesc să vatăme învăţătura din ea despre Dumnezeu, cei 150 de Părinţi (de la Constantinopol, din 381) i-au dezaprobat prin cuvintele şi învăţăturile lor. La fel nu i-a îngăduit-o aceasta fericitul Chiril uneltitorului Nestorie, precum l-au împiedicat cinstiţii Părinţi de la Calcedon pe Eutihie care voia amestecarea (firilor).
Pentru ce deci nu primiţi acest Sinod împreună cu acele Sinoade de dragul binelui sau pentru acelaşi bun motiv? Sau pentru ce, calomniindu-l ca nişte urâtori ai binelui pe acesta, nu le calomniaţi împreună cu el şi pe acelea?
De fapt făcând-o în realitate aceasta, faceţi pe binecredincioşii în cuvinte, ca prin false afirmaţii să calomniaţi pe acesta şi să vă atingeţi prin aceasta şi de acelea, aducându-le aceeaşi învinuire acelora prin vina găsită acesteia. Dar cine va suporta o atât de mare îndrăzneală a voastră împotriva dreptei credinţe a credincioşilor?

                                                                                                                                 Sfântul Maxim Mărturisitorul

Leave a reply

required