Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos. – Dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.
Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea. nu ucizi” – este zis. Ce te sileşte? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire este aici? Care din noi ar alege cu dragă inimă să bage cuţitul în gâtul aproapelui şi să-şi păteze mâna de sânge? Nimeni. Aşa că, potrivnic a ceea ce ziceţi, mai degrabă ca să păcătuieşti te constrângi şi te sileşti.
Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alţii. „Toată vieţuitoarea – este scris – îşi iubeşte pe cel asemenea, iar omul pe aproapele lui”. Băgaţi aşadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare spre virtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă a nemaipomenitei noastre leneviri.
Iar curvia, ce veţi spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? Ziceţi că e năvala poftei? Şi pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveţi legături cu femeia voastră – şi aşa de a putea pune frâu acestei năvale? Veţi zice: dar eu sunt prins de dragoste pentru femeia aproapelui. La această întâmplare nu poate fi vorba de constrângere; dragostea nu-i treabă de constrângere – nu iubeşti din constrângere, ci cu voie şi de la sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupeşti, ci slava deşartă, trufia, pofta nemărginită…
Şi furtul – este el constrângerea? Da – ziceţi – sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează, aşadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceţi. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia, de obicei, naşte nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, aşadar, se trage tot din lene.
Mai ascultaţi şi aceasta: Ce este mai greu şi mai neplăcut? Să umbli noaptea prin întuneric, să-ţi pui în cumpănă viaţa, să fii gata de ucidere, să tremuri, să mori de frică? Sau, mai degrabă, să te pui pe lucru în fiecare zi şi să te bucuri fără teamă, în deplină siguranţă? Desigur, acesta din urmă e lucru mai firesc, şi de aceea, cei mai mulţi oameni duc acest fel de viaţă.
Vedeţi, aşadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. Ea ca şi sănătatea şi boala. Ce să mai spunem despre minciună şi despre sperjur? Cum pot fi ele justificate? Le săvârşim cu bună noastră voie. (…)
Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, ne arde, şi nu mai îngăduie sufletului să fie liniştit.
Omule, nu mânia. – Ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fi mânia, atunci toţi oamenii ar fi supuşi ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentru ca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoşi, pentru a ne ridica pe noi înşine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold, care trebuie să ne facă să scrâşnim din dinţi împotriva diavolului, făcându-ne în stare ca să-l biruim – iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia…

                                                                Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia 2002

Leave a reply

required