Bogăţia nu face norocit, nici sărăcia nenorocit
Dacă vrea să zică cineva adevărul, nu acela este bogat, care posedă multă avuţie, ci acela, care nu are nevoie de multe.
Şi de asemenea, nu acela este sărac, care posedă puţin, ci acela care pofteşte multe. Deci dacă vezi pe unul, care încă multe doreşte, să-l socoti cu siguranţă de prea sărac, chiar de ar stăpâni cât de multe avuţii, şi iarăşi când vei vedea pe unul, care numai de puţin are trebuinţă, trebuie să-l socoti de cel mai bogat, chiar de nu ar stăpâni nimic; căci bogăţia si sărăcia trebuie a se judeca după plecările sufletului omului, nu după măsura averii.
De pildă noi n-am socoti sănătos pe un om, care de-a pururea suferă de sete, chiar de ar locui el lângă râuri şi izvoare, căci ce-i foloseşte lui atâta mulţime de apă, dacă setea lui rămâne nealinată şi nepotolibilă?
Tot aşa să socotim si în privinţa celor bogaţi. Despre aceia, care totdeauna doresc şi însetează de bunurile cele străine, noi nu putem crede că ei sunt norociţi şi trăiesc întru prisosinţă, căci cine nu poate stăpâni propriile sale pofte, cum ar putea el vreodată să aibă prisosinţă, chiar şi pe toate de le-ar stăpâni?
Dimpotrivă trebuie a socoti prea bogaţi pe aceia, care sunt îndestulaţi cu proprietatea lor, împăcaţi cu poziţia lor, nu se uită cu poftă la averea cea străină, chiar de ar fi cei mai săraci.
Căci cel ce nu pofteşte nimic din cele străine, ci este îndestulat cu ceea ce însuşi are, acela este cel mai bogat dintre toţi.
La aceasta se adaugă, că norocirea cea pământească a bogatului, pentru durata sa cea scurtă nu stă nici întru o legătură cu fericirea, sau cu osândirea cea veşnică. Cât de îndelungat socoteşti tu, că se îndulceşte un bogat, de bogăţia sa? O sută de ani, sau două sute, sau trei sute, ba dacă vrei şi o mie de ani, deşi Scriptura zice: „numărul anilor noştri este şaptezeci” (Ps. LXXXIX, 10).
Totuşi să ne închipuim, că bogatul ar trăi o mie de ani. Dar ce sunt aceşti ani faţă de viaţa cea veşnică a drepţilor în cealaltă lume? Spune-mi dacă cineva întru o sută de ani a fost nenorocit, şi a trăit în prisosinţă numai o singură dată, şi aceasta în vis, iar întreaga sută de ani a suferit chin şi muncă, ai putea tu oare să asemeni acea singură noapte de vis cu cei o sută de ani nenorociţi? Negreşit nu.
Tot aşa trebuie să judeci şi despre viaţa cea viitoare. Ba încă mai mult. Ceea ce este o mică picătură către marea lumii cea nemăsurată şi nemărginită, aceea sunt cei o mie de ani faţă de slava şi fericirea cea viitoare. Şi ce se poate zice mai mult, decât că ea nu are sfârşit, nici hotare? Şi pe cât de mare este deosebirea între o norocire numai visată şi între una adevărată, pe atât de mare este deosebirea între nenorocirea cea de acum şi între cea viitoare.
Cât de puţin face sărăcia pe cineva întru adevăr nenorocit, noi vedem la Lazăr cel sărac. Odinioară, el zăcea ticăloşit înaintea porţii bogatului, acum noi îl vedem în sânul lui Avraam. Odinioară îl lingeau câinii, acum el este însoţit de îngeri. Odinioară el era sărac, acum trăieşte întru slavă. Odinioară el era istovit de foame, acum el are toate cu prisosinţă. Odinioară trebuia el să se lupte, acum poartă cununa biruinţei. Aţi privit trudele şi patimile sale, vedeţi acum, voi bogaţilor şi săracilor, răsplătirea sa.
Vedeţi bogaţilor, pentru ca să nu socotiţi, că bogăţia voastră este ceva mare fără de fapte bune şi voi – săracilor, trebuie să vedeţi, pentru ca să nu gândiţi, că sărăcia voastră este ceva rău cu adevărat. Şi pentru unii şi pentru alţii Lazăr este dascăl. Căci dacă el întru sărăcia sa nu cârtea şi nu se posomora, ce dezvinovăţire pot găsi aceia, care cu toată bogăţia lor sunt cârtitori şi posomorâţi? Dacă el, aflându-se în foame şi în aşa de multă ticăloşie, proslăvea pe Dumnezeu, cum se vor dezvinovăţi aceia, care, fiind în trai bun, nu săvârşesc această faptă bună? Şi pe de altă parte, cum se vor putea dezvinovăţi aceia, care cârtesc şi se supără pentru sărăcia lor, când acesta trăind în casa unui bogat şi fiind deapururea cuprins totodată de foame, de sărăcie, părăsire şi boală, de nimeni socotit şi lipsit chiar de mângâierea, de a vedea o altă asemenea ticăloşie, totuşi arăta o aşa de multă tărie de înţelepciune?
Să învăţăm de la dânsul, nici pe bogaţi a-i ferici, nici pe săraci a-i socoti nenorociţi. Spre a avea o dovadă vederată despre graiurile că nici bogăţia nu face norocire, nici sărăcia nenorocire, să mai privim încă la soarta cea de pe urmă a săracului Lazăr şi a îmbuibatului cel bogat.
A murit şi bogatul, şi s-a îngropat” (Luc. XVI, 22), pe când sufletul lui încă mai dinainte era îngropat în carne, şi înfăşurat de trup, ca de un giulgiu. Căci, el ferecat de beţie, de lăcomia mâncării si de îmbuibare, ca de un lanţ, îşi netrebnicise si omorâse sufletul.
Pe lângă cuvintele: „el a fost îngropat” nu trece repede, iubite, ci gândeşte aici la mesele cele acoperite cu argint, la paturile cele măreţe, la covoarele cele preţioase, la podoabe şi la toate desfătările casei, la unsori şi mirodenii, la mulţimea vinului, la felurimea mâncărurilor, la bucatele cele delicate şi gustoase, la bucătari, la linguşitori, la tovarăşi, la slugi, şi la toată pompa, care acum s-a stins şi s-a nimicit.
Toate acum sunt pulbere şi cenuşă, jale şi bocet, şi nimeni nu poate ajuta, nimeni nu poate întoarce sufletul, ce a fugit.
Acum puterea aurului şi a bogăţiei s-a prefăcut în ruşine. Din mijlocul unei aşa de mari slugării el s-a scos gol şi singuratic, fără a putea lua cu dânsul ceva din prisosul său. El fu scos singuratic şi fără ajutor. Nici o slugă, nici un ajutător nu era acolo, ca să-l scape de la pedeapsă, ci a fost părăsit de toţi şi răpit spre a suferi pedepsele cele nesuportabile.
Aşa, cu adevărat, „tot trupul este ca iarba, şi toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea s-a vestejit, iar cuvântul Domnului rămâne în veci” (Isa. IV. 6-8).
Moartea a venit şi a stins toată slava, iar pe dânsul l-a luat, ca pe un prins şi l-a târât, cu căutătura smerită, plin de ruşine, si de spaimă, plin de tremur şi de frică, ca pe un om, care numai în somn s-ar fi îndulcit de atâta desfătare, iar acum la deşteptare se vede grozav amăgit. Şi acum bogatul trebuia să roage pe cel sărac, şi se uita cu jind la masa aceluia, care înainte atât de mult suferise de foame, şi era lăsat în voia câinilor.
Toate s-au schimbat, şi acum s-a văzut, cine într-adevăr este bogat şi cine sărac, că Lazăr este cel mai bogat, iar acela dimpotrivă cel mai sărac dintre toţi săracii, căci precum la teatru, unii joacă roluri de împăraţi, de comedianţi, de înţelepţi, de cuvântători ş.a. fără ca ei înşişi să fie ceva din acestea, aşa în viaţa aceasta de acum, bogăţia şi sărăcia sunt numai nişte roluri, nişte măşti.
Când tu şezi la teatru, şi vezi pe un actor în rolul unui împărat, nu-l socoteşti pentru aceasta norocit, nu crezi, că el într-adevăr este împărat, şi nu doreşti să fii asemenea lui; căci tu ştii, că el este cu totul un om obişnuit. Pentru rolul său şi pentru hainele sale nu-l socoteşti norocit, şi nu închei, de pe aceea la starea lui, ci îl preţuiesti numai după însuşirea sa cea dinainte, cea adevărată.
Deci, când vezi în lume, ca într-un teatru, înfăţişându-se mulţi în rolul bogăţiei, să nu crezi, că ei în adevăr sunt bogaţi, ci că ei nu mai joacă un astfel de rol, precum cel ce înfăţişează în teatru pe un rege, sau pe un comediant, adeseori este un biet om cu totul de rând, aşa şi cel ce se înfăţişează pe teatrul lumii ca bogat adeseori este cel mai sărac dintre toţi.
Căci când i-ai ridica masca, i-ai cerceta conştiinţa si i-ai ispiti sufletul, ai afla mare sărăcie de fapte bune, şi ai descoperi în el pe omul cel mai rău şi mai mic.
Precum la teatru noaptea, după ce privitorii s-au depărtat, toţi actorii leapădă vălurile cele mincinoase şi împăraţii şi comedianţii cei păruţi iarăşi se arată în chipul lor cel adevărat; tocmai aşa se întâmplă, când vine moartea, scena s-a sfârşit, şi toţi au lepădat măştile bogăţiei şi sărăciei.
Atunci toţi se judecă numai după faptele lor, şi atunci se arată, cine în adevăr a fost bogat ori sărac, ales ori înjosit. Adeseori unul, care aici se părea a fi bogat, se găseşte cel mai sărac decât toţi, precum bogatul cel îmbuibat din Evanghelie.
După ce l-a cuprins noaptea, adică moartea, şi el a părăsit această viaţă, ca pe un teatru, şi a lepădat masca, s-a arătat el acum cel mai sărac, care nu avea nici măcar o picătură de apă, ci pentru ea trebuia să se roage, şi totuşi n-a căpătat-o.
Dar care sărăcie poate să covăsească pe aceasta! Dimpotrivă Lazăr, pe care el îl vede în sânul lui Avraam, ne dă dovadă, că desigur păcatului îi este hotărâtă pedeapsa lui, şi că cinstea si cununa este partea acelora,  care au patimit  pentru fapta cea bună.

                                                                                                                                                             Sfântul Ioan Gură de Aur

Leave a reply

required