Sfântul Ignatie Teoforul (35-107) – se crede că a fost sirian de origine şi că, înainte de convertirea sa la creştinism, ar fi fost păgân şi mare persecutor al creştinilor. Potrivit tradiţiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al doilea sau al treilea în succesiune la scaunul episcopal dacă, aşa cum susţin Eusebiu, Origen şi Ieronim, Sf. Ap. Petru a fost primul episcop la Antiohia, Evodiu fiind al doilea. De la Eusebiu mai aflăm că Ignatie a suferit moarte martirică la Roma, în timpul domniei împăratului Traian (98-117). Ignatie a fost arestat, împreună cu alţi creştini, în timpul persecuţiei din Antiohia şi pedepsit cu moartea prin aruncare la fiare în amfiteatrul de la Roma. Astfel, el a fost transportat la Roma, însoţit de o gardă de 10 soldaţi, pe care el însuşi îi numeşte „leoparzi”. În drum spre Roma s-a oprit la Smirna, unde a fost primit de Sf. Policarp şi s-a întâlnit cu o seamă de reprezentanţi  ai  Bisericilor creştine din  Efes, Magnesia şi Tralle. Acestor Biserici, el le adresează câte o epistolă.
Totodată, el scrie o altă epistolă şi creştinilor din Roma, cerându-le să nu intervină pe lângă curtea imperială pentru a fi salvat de la moarte. De la Smirna pleacă spre Troada, apoi spre Neapolis, adică Filipi, în Macedonia, şi de aici, parcurgând via Ignatia, ajunge la Dyrrachium (Durazzo). Aici se îmbarcă pentru Roma, unde suferă moarte de martir, fiind sfâşiat de fiarele sălbatice, probabil în anul 107, an în care Traian şi-a sărbătorit victoria împotriva dacilor (Coman). Sfântului Ignatie îi sunt atribuite mai multe scrieri, singurele autentice, după cum putem deduce din scrisoarea lui Policarp către Filipeni şi din informaţiile date de Eusebiu şi Ieronim, sunt cele şapte scrisori către efeseni, magnesieni, trallieni, romani, filadelfieni, smirneni şi Policarp. Primele trei scrisori au fost redactate la Smirna, prin care mulţumeşte creştinilor din aceste Biserici pentru dragostea pe care au arătat-o faţă de el, îi îndeamnă să fie supuşi autorităţilor bisericeşti şi le atrage atenţia împotriva primejdiilor eretice. Tot în Smirna a fost redactată şi scrisoarea către romani. Scrisorile către filadelfieni, smirneni şi cea către Policarp au fost expediate din Troada. Lui Policarp îi dă şi sfaturi despre modul în care să conducă, în calitatea sa de episcop.
Aceste scrisori ne introduc în atmosfera densă a vieţii din sânul comunităţii creştine la acea vreme, dezvăluind entuziasmul creştinilor pentru credinţa lor. În acelaşi timp, ele ne dau posibilitatea să desluşim caracterul autorului lor, care, pe drept cuvânt, a fost numit şi s-a numit „Teoforul”. Dar mai presus de toate, scrisorile sau epistolele Sfântului Ignatie au o mare importanţă pentru istoria dogmelor, în centrul teologiei Sfântului Ignatie se află ideea de iconomie divină, în care desluşim un hristocentrism puternic. Dumnezeu doreşte să elibereze lumea şi omenirea de sub stăpânirea despotică a prinţului acestei lumi. El a pregătit lumea pentru mântuire prin iudaism, însă împlinirea are loc prin lisus Hristos.
Iisus Hristos este doctor trupesc şi sufletesc, născut şi nenăscut, Dumnezeu făcut om, viaţă adevărată în moarte, născut din Maria şi de la Dumnezeu. Hristos este atemporal şi nevăzut, pentru noi s-a făcut văzut, nepătimitor fiind, pentru noi a pătimit. Biserica este „jertfelnicul” sau „locul de jertfă”, idee preluată din credinţa că Euharistia este jertfa Bisericii, fapt afirmat în Didahii, unde Euharistia este numită jertfă. Euharistia este doctoria nemuririi, antidotul împotriva morţii şi viaţa veşnică în Hristos. De aceea, el îndeamnă pe smirneni, şi prin ei pe toţi creştinii, să primească Sf. Împărtăşanie, care este atât Trupul, cât şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos: „Euharistia este Trupul Mântuitorului nostru lisus Hristos, care a suferit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl din iubirea Lui L-a înviat din morţi”. Sfântul Ignatie este cel care a folosit pentru prima dată expresia de „Biserica universală”: „Acolo unde este episcopul, acolo să fie poporul, după cum acolo unde este Iisus Hristos, este Biserica universală”.
El mai reţine distincte treptele preoţiei: „… după cum există un episcop, ajutat de preoţi şi diaconi” (Ep. c. Smirneni 7, 1), sau „Vă îndemn, străduiţi-vă să faceţi toate lucrurile în acelaşi gând cu Dumnezeu: episcopul să conducă în locul lui Dumnezeu, în timp ce preoţii lucrează ca sfat al apostolilor, iar diaconii, atât de dragi mie, sunt încredinţaţi cu slujirea lui Iisus Hristos” (Magn. 6, 1). Dacă hristologia Sfântului Ignatie poartă amprenta gândirii pauline, trăirea şi viaţa creştină dezvăluie nuanţele, mistice ale trăirii în Hristos, prezente la Sf. Ioan. Sfântul Ignatie este probabil cel dintâi scriitor creştin care articulează „urmarea lui Hristos”, ca dimensiune a vieţii creştine. În nucleul învăţăturii mistice propus de Sfântul Ignatie, regăsim doctrina ortodoxă despre îndumnezeirea omului. Trebuie să reţinem că Sfântul Ignatie vede trăirea mistică în strânsă legătură cu viaţa liturgică, element păstrat cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă.

                                         Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Editura Lidia

Leave a reply

required