La 1 iulie Biserica pomeneşte pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, unul dintre primii cuvioşi vieţuitori în pământul Moldovei la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Datorită vieţii alese şi rugăciunilor sale care aveau darul vindecării de boli şi neputinţe, evlavia populară l-a cinstit ca pe un adevărat sfânt încă din timpul vieţii, păstrându-i cu mare cinste moaştele după ce s-a mutat la Domnul. Astfel, în lucrarea „Palinodia“, alcătuită de teologul ucrainean Zaharia Kopistenski prin anii 1621-1622, se aminteşte că, „la Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg“, la moaştele sale având loc, an de an, la 1 iulie, un pelerinaj.

Despre Sfântul Leontie Tradiţia spune că s-a născut în nordul Moldovei, nu departe de Rădăuţi, într-o familie creştină evlavioasă. În cetatea Rădăuţilor, Biserica „Sfântul Nicolae“ a fost zidită de Voievodul Bogdan I (1359-1365), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânda în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber şi independent la răsărit de Carpaţi, în Ţara Moldovei. Acest lăcaş a fost mediul în jurul căruia Cuviosul Leontie a învăţat carte şi a deprins dragostea pentru cele sfinte, locul în care a făcut primii paşi către tainele lui Dumnezeu. Aici avea să ucenicească pe lângă cuvioşii sihaştri ce se nevoiau în pădurile seculare de pe valea Putnei, ducându-le acestora hrană trupească şi primind în schimb hrană spirituală. Văzând frumuseţea vieţii monahale, a ales calea Mănăstirii Bogdana, a cărei obşte s-a format tocmai în jurul ctitoriei voievodale a Bisericii „Sfântul Nicolae“, la umbra căreia crescuse. La tunderea în monahism a primit numele Lavrentie, adunând în jurul său numeroşi ucenici ce l-au ales drept îndrumător. După primirea harului preoţiei, Cuviosul Lavrentie s-a retras în Codrii Rădăuţilor, continuându-şi viaţa de sfinţenie în sihăstrie.

Schitul lui Lavrentie – prima sihăstrie cunoscută în nordul Moldovei

Către sfârşitul secolului al XIV-lea, Cuviosul Lavrentie, împreună cu ucenicii săi, a înălţat o biserică din lemn într-o poiană, a ridicat chilii şi a pus rânduială de slujbă sihăstrească într-un schit, ce avea să fie numit „Schitul lui Lavrentie“ sau „Schitul Laura“. Auzind acestea, mitropolitul Moldovei, Iosif Muşat, a sfinţit biserica ridicată, numind pe Cuviosul Lavrentie stareţ al schitului şi părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor ce se nevoiau pe valea Putnei. Pravila hotărâtă de egumenul Lavrentie pentru obştea lavrei era următoarea: hrană o singură dată în zi, la asfinţitul soarelui, afară de sărbători; somn de trei-patru ore pe noapte, iar de la miezul nopţii până dimineaţă – priveghere în biserică, după rânduiala Sfântului Munte şi tradiţia pustnicească. Ziua, monahii se îndeletniceau cu „rucodelia“, acel lucru de mână specific Patericului, ce împletea munca fizică şi rugăciunea inimii. Din secolul al XVII-lea, vechiul schit devine metoc al Mănăstirii Putna, iar, ulterior, biserica schitului avea să devină biserică de parohie. Pe locul unde a fost „Sihăstria lui Lavrentie“, astăzi se află satul Laura, comuna Vicovul de Sus, din judeţul Suceava.

Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenic al Sfântului Leontie

Pe când era în Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Rădăuţi, Cuviosul Lavrentie şi-a apropiat drept ucenic pe un tânăr, Dumitru, care la vârsta de 16 ani a ales să intre în monahism, primind numele David. Ieromonahul David avea să-şi urmeze învăţătorul la schitul întemeiat de acesta în liniştea Codrilor Rădăuţilor. După ce a vieţuit o perioadă în Mănăstirea Sfântului Lavrentie, a primit de la egumen binecuvântare şi a îmbrăcat marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind schima cea mare şi schimbându-i-se numele din David în Daniil. Cu puţin timp înainte de anul 1450, s-a retras în codrii de pe valea pârâului Secu, unde s-a nevoit timp de paisprezece ani, iar mai apoi, în nordul Moldovei, aproape de Putna, pe malul pârâului Viţeul, unde dăinuieşte până astăzi chilia-i dăltuită în piatră. Şi spune Tradiţia că nu erau alţi sihaştri mai sporiţi decât Lavrentie şi fiul său duhovnicesc, Daniil, căci amândoi s-au învrednicit de la Dumnezeu cu darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, alergând la ei numeroşi bolnavi pentru a afla vindecare.

Cuviosul Lavrentie, de la cârja arhierească la marea schimă monahicească

Prin strădania domnitorului Alexandru cel Bun, s-a întemeiat Episcopia Rădăuţilor, biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae“ devenind, astfel, Catedrală episcopală. Şi rămânând vacant scaunul arhieresc, mitropolitul Sucevei, clerul şi credincioşii au ales episcop al Rădăuţilor pe Cuviosul Lavrentie. Întors la mănăstirea sa de metanie acum ca arhiereu, şi-a continuat viaţa de priveghere monastică împletită cu slujirea Bisericii, împlinindu-şi datoria de arhipăstor al sufletelor credincioşilor din eparhie. Simţindu-se departe de liniştea sihăstriei şi fiind înaintat în vârstă, a decis să se retragă din scaunul episcopal şi să se întoarcă în mijlocul ucenicilor săi.

Reîntors în obştea Schitului Laura, al cărei organizator era, Cuviosul s-a mai ostenit câţiva ani în post şi rugăciune, ajungând la măsura desăvârşirii. Având darul de a-şi cunoaşte dinainte sfârşitul, a cerut să primească marea schimă monahală, primind numele de schimonahul Leontie. Şi adunând pe fiii săi duhovniceşti, le-a dat multe sfaturi şi le-a rânduit egumen şi părinte spiritual pe Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său. Şi sărutându-i cu pace, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat de ucenicii săi în biserica din lemn a Schitului Laura, unde au început să aibe loc minunate vindecări de boli.

„Canonizat“ de evlavia populară

Vestea minunilor ce se săvârşeau la mormântul fericitului Leontie de la Laura s-a răspândit în întreaga ţară, credincioşii ajungând a cere mitropolitului Moldovei să accepte scoaterea din pământ a odoarelor duhovniceşti şi strămutarea lor în Catedrala episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ (Bogdana) din Rădăuţi. În dangăt de clopote şi în cântări de laudă, mulţime de clerici şi credincioşi au purtat moaştele Sfântului Leontie către Catedrala episcopală, aşezându-le în partea dreaptă a naosului. Zi de zi, oamenii în nevoi îşi aflau alinarea şi izbăvirea din necazuri, închinându-se pentru mijlocirea Sfântului către Dumnezeu. Drumul vechii catedrale muşatine a fost numit, în popor, „Drumul Sfântului“, bătut de credincioşi în pelerinaje şi procesiuni, la nevoie.

Tradiţia mărturiseşte că Sfântul Leontie era prăznuit la 1 iulie, zi în care, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se oferea o masă pentru pelerini, săraci şi orfani, cunoscută în popor sub numele de „praznicul Sfântului“. Timp de două secole, cetatea Rădăuţilor şi-a cinstit ocrotitorul, de pe la anul 1430 până la 1639, când oraşul a fost prădat de tâlhari, iar sfintele moaşte au fost tăinuite. Legenda spune că monahii, aflând de apropierea tâlharilor, au ascuns moaştele Sfântului chiar sub locul unde erau depuse, în naos, în faţa tabloului votiv al ctitorilor mănăstirii. Ziua de 1 iulie a fost prăznuită cu aceeaşi evlavie, pelerinajul credincioşilor a continuat an de an, până în vara anului 1783, când stăpânirea austriacă a desfiinţat Mănăstirea Bogdana, transformând-o în biserică de parohie. Fără obştea călugărilor care sporea cultul Sfântului cu rugăciune continuă, vechea tradiţie s-a pierdut, păstrându-se doar reminiscenţe în evlavia bătrânilor, în poveşti populare sau în folclorul local.

O serie de cercetări arheologice efectuate între anii 1974-1977 aveau să scoată la iveală odorul de mare preţ, care nu părăsise nici o clipă lăcaşul în care Sfântul Leontie a învăţat carte şi a primit voturile monahale şi cârja arhierească.

Abia în anul 1991 moaştele Sfântului Leontie au putut fi aşezate într-o raclă, la loc de cinste, pentru a fi venerate de credincioşi, conform Tradiţiei de veacuri.

Ceea ce credincioşii au cinstit de secole, Biserica a confirmat. Astfel, în şedinţa de lucru din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi includerea sa în calendarul creştin ortodox, cu data de prăznuire 1 iulie.

Cântec popular pentru Sfântul Leontie

În tradiţia populară se păstrează şi astăzi un cântec al bătrânilor în care era cinstit Sfântul Leontie:

„Soarele răsare,

Mănăstire mare

Cu vlădica-n frunte

Cine să-l asculte?

Călugării mii

Iesă din chilii

Cu egumenul

Şi cu dichiul

Mi se înşirară

Pe prispă afară

Şi mări-ncepură

A cânta din gură

Un călugăraş

Cântă mai pe nas,

Iar egumenul

Ţine isonul.

Pe vlădică-apoi

Îl luară doi

De mi-l îmbrăcară

În strai nou de vară

Şi cârjă mi-i dară.

Apoi toţi intrară

Pe uşi în altară.

Soarele răsare,

Slujba-i slujbă mare,

Sfânta mănăstire

Plină-i de-omenire.

Moaştele lucesc,

Bine-amirosesc;

Câţi îs lângă ele

Scapă de boli grele.

Câţi din Rădăuţi

Scapă de boli iuţi;

Numai Domnul ştie,

Slava Lui să fie

De-acum pe vecie!“

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Leave a reply

required