Şi a început Grigorie înainte de Pastile anului 362 să-şi scrie apărarea pentru fugă. A scris-o auzind glasuri şi proteste ale compatrioţilor săi. Şi a scris-o în aşa fel şi cu atâta plinătate, încât avem primul text al Bisericii referitor la teologia minunată a preoţiei. Glasurile îi strigau împotrivă, iar el le răspundea deschis, fără înconjur: Ne dispreţuieşti, Grigorie. Pe noi şi vrednicia preoţiei!
Pentru Dumnezeu, fraţilor! Nici gând de-aşa ceva. De altfel, o mărturisesc: am fost biruit. Şi voi veni lângă voi. Cum să dispreţuiesc preoţia cea rânduită de Dumnezeu, de vreme ce a dat-o spre plinirea trupului lui Hristos, Biserica? Intru ea are Dumnezeu pe păstoriţi şi pe păstori, pe cei ce sunt învăţaţi şi pe cei ce învaţă.
Da, dar de cum ai fost hirotonit, ne-ai lăsat şi te-ai dus…
Şi aţi putea să-mi ziceţi că n-am socotinţă, că n-am minte câtuşi de puţin. Ar putea cineva să zică: „Grigorie e-atât de înfumurat, încât nici de lucrurile dumnezeieşti nu-i pasă. Nu pricepe ce înseamnă să te apropii şi să vorbeşti cu preabunul Dumnezeu”.
Atunci cum de te-ai hotărât să te-ntorci la noi? – aude alt glas.
Îngăduiţi-mi, îngăduiţi-mi să încep cu începutul. V-am mărturisit că am fost biruit. Da, m-aţi biruit şi vin. Dar nu v-am spus ce m-a făcut să fug. Întâi de toate, hirotonia a venit atât de pe neaşteptate, încât m-am pierdut în faţa măreţiei ei înfricoşătoare. Apoi, cunoaşteţi prea bine nesfârşita mea iubire pentru viaţa pustnicească. Liniştea şi rugăciunea neîncetată mă farmecă. Sunt îndrăgostit de viaţa sihastrului. De destulă vreme m-am încredinţat că bunul cel mai mare este slobozirea de cele materialnice. Să te aduni în tine însuţi şi acolo să asculţi pe Dumnezeu. Sa se facă lăuntrul tău oglindă şi-acolo să strălucească cele dumnezeieşti şi Dumnezeu. Şi pe cât de curată şi strălucitoare se face oglinda prin nevoinţă şi rugăciune, pe-atât de bine se oglindesc în ea cele veşnice şi dumnezeieşti. Atunci omul începe să se asemene îngerilor şi vieţuieşte cu adevărat în chip fericit…
Grigorie a priceput că povestise multe din experienţele lui. Se opreşte deodată şi adaugă cu oarecare amărăciune: Mulţi o să râdeţi de cele pe care vi le spun. N-o să vă conving pe prea mulţi. Ca să înţelegeţi acestea trebuie să dobândiţi dragostea celor dumnezeieşti şi să pătimiţi cele pe care şi eu le-am pătimit!
Şi totuşi, Grigorie, auzim zicându-se că nu ţi-a fost de ajuns să fii preot şi că voiai să te faci numaidecât şi episcop.
Câtuşi de puţin, martor mi-e Dumnezeu! Vorbele acestea nu-s adevărate! Dimpotrivă! Îmi pare atât de mare slujirea preotului şi voi îmi ziceţi că aş voi cele ce-s mai presus!… Se pare că nicicând nu v-aţi gândit ce înseamnă să călăuzeşti pe alţii duhovniceşte – să săvârşeşti Sfânta Liturghie, să hirotoniseşti preoţi, să porţi grijă de dreapta credinţă a creştinilor. Şi, de poftiţi s-auziţi toate câte le am în inimă, ascultaţi şi cuvântul acesta: eram dezamăgit de ceilalţi preoţi. Îmi văzuseră ochii o sumedenie de nelegiuiri. Unde sunt preoţii noştri cei citiţi şi curaţi cu inima? Ca muştele fug şi se îmbrâncesc în sfântul altar. Unul pentru slava, altul pentru bani, al treilea ca să-şi ascundă pornirile. Unde au învăţat să păstorească? Când au trăit în nevoinţă? S-au făcut toţi neguţători de Hristos şi şarlatani.
Şi unde să găsim alţii, Grigorie? Nu pot fi toţi ca tatăl tău, pe care-l cinstim cu toţii…
Nu ştiu, fraţii mei… însă preotul nu-i oricine. Trebuie sa fie încercat duhovniceşte. Întru toate să fie pildă. Să-şi biruiască patimile. Departe de bani! Păcatul să-l înfricoşeze. De virtuţi sa se îngrijească zi şi noapte. Să urce treaptă cu treaptă, să nu se oprească. Să nu se măsoare pe el însuşi privind la cei din jur, ci la Dumnezeu Însuşi. Datoria lui nu-i doar să-i ţină pe creştini în biserică. Trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca aceştia să sporească duhovniceşte. Să-i pregătească şi să li-L aducă între ei pe Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Nici mai mult, nici mai puţin: trebuie să poarte grijă să se facă toţi dumnezei, să se desfete de fericirea dumnezeiască. Câţi din preoţii noştri fac acestea? Şi totuşi, spre aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu: spre a-i ridica pe oameni din stricăciune şi spre a-i îndumnezei. Greu vă pare cuvântul… însă aşa este, fraţii mei! Şi preotul este împreuna lucrător la această mare lucrare. Cea mai de seamă, căci se îngrijeşte de lucrul cel mai de seamă – îndumnezeirea omului. Şi cea mai anevoie, căci se luptă cu patimile omului şi cu diavolii. Din fericire însă, Sfântul Duh este necontenit de faţă, întărindu-l pe preot şi, în cele din urmă, făcându-l în stare să fie pe măsura lucrării la care este chemat.
Grigorie a simţit uimirea nazianzienilor şi s-a oprit, pentru a le îngădui să-şi tragă sufletul şi să ia aminte la lucrurile înfricoşătoare pe care le spusese despre preot şi preoţie. Compatrioţii lui însă păreau a se îndoi.
Şi încă puţine v-am spus! Măcar să fi avut tăria să vă înfăţişez câte-ar trebui. Insă ce mă întrebaţi? Nu luaţi aminte la Pavel, apostolul neamurilor, de câtă luminare a avut parte? O mie de fulgere l-au orbit spre a se preface în apostol. Şi cât s-a nevoit, cât s-a pregătit spre a-şi începe lucrul! Pentru a le vorbi creştinilor cerea să-l călăuzească Duhul Sfânt. Pentru a le propovădui Evanghelia a fost prigonit, s-a răsturnat cu corabia, s-a primejduit, a fost bătut, întemniţat, împroşcat cu pietre, a pătimit…Totdeauna era gata să sufere toate de dragul lui Hristos. A ajuns si la mucenicie. Dumnezeu l-a încununat… Şi cât a lucrat pentru Hristos, a avut înţelepciune, iubire de oameni, purtând mare grijă de toate Bisericile. Iată chipul preotului. Ce altceva să vă mai spun? Pavel dreapta credinţă o propovăduia, pe care o învăţase de la Ucenicii Domnului. Deci şi preotul dreapta credinţă a Bisericii trebuie sa o deprindă. Departe de erezii. Câţi le vestesc pe-acestea necuraţi sunt. Iar pe Dumnezeu, Cel Unul Preacurat, şi-L poate apropia doar unul curat la cuget, adică în credinţă.Şi curat la suflet, adică izbăvit de patimi şi păcate.
Deodată, în tăcerea aşternută la aceste cuvinte, a răsunat o voce: Grigorie, în jur lumea se strică din pricina învăţăturilor. Toţi se-nfăţişează drept dascăli ortodocşi şi de seamă…
E adevărat, din păcate, şi vai de mădularele Bisericii… Să ştiţi insă că dascăli ortodocşi sunt cu-adevărat aceia care mai întâi se străduiesc să se curăţească, să se lumineze, să înveţe, să se apropie de Dumnezeu, să se sfinţească. Aceştia pot mai apoi să caute să-i curăţească pe ceilalţi, să-i înveţe, să-i lumineze, să-i sfinţească, să-i unească cu Dumnezeu. Dascălii ce urmează această rânduială sfântă pot să teologhisească ortodox. Ca să nu vă înşir multe, luaţi bine aminte la aceste puţine lucruri despre credinţă: firea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh nu se împarte, una este. Insa nu se amestecă cele trei Persoane, cum zice Sabelie. Căci alcătuiesc trei ipostasuri aparte, fiecare avându-Şi însuşirea lui proprie: Tatăl este nenăscut, Fiul – născut, Duhul – purces (38 al Cuvântării a II-a). Vedeţi ce simple sunt lucrurile când urmăm chipul în care a lucrat şi S-a descoperit Dumnezeu lumii spre mântuirea noastră? O dată cu lămuririle acestea teologice, avem înaintea noastră o profundă parte a teologiei Bisericii.
Întâia dată au fost zugrăvite cu atâta limpezime cele trei ipostasuri, care se disting prin însuşirile cu desăvârşire proprii fiecăruia.
Ei, Grigorie, cât de bine ne-ai tâlcuit! Şi-ţi mai e teamă că n-ai să izbuteşti… Şi-ai lăsat toate pentru sihăstria lui Vasile, prietenul tău…
Măcar de-ar fi aşa, fraţilor. Eu ştiu mai bine cât de slab sunt pentru teologie şi preoţie. Mă simt de parcă aş merge la nuntă neavând haină potrivită. Şi mă primejduiesc de a fi alungat de la nuntă. De-aceea am apucat de-am fugit, când m-am hirotonit.
Tu zici acestea, Grigorie, om învăţat, crescut de părinţi evlavioşi, de-un tată episcop şi de-o mamă sfântă?…
Şi nu doar aceasta, iubiţii mei. Nu doar că m-au crescut nişte părinţi sfinţi, ci maica mea m-a afierosit Domnului încă înainte de a mă naşte. Apoi şi eu însumi, când am mai crescut, m-am făgăduit lui Dumnezeu să-i fiu afierosit. Cu toate acestea, preoţia nu încetează a fi o slujire mare şi greu de purtat!
Grigorie, nu zicem că toate-s lesnicioase. Însă, dintre toţi, tu ai cele mai multe daruri. Cine-ar scoate-o la capăt cu noul nostru necaz? Că nou idolatru şi nou prigonitor e noul împărat, Iulian. Doar de câteva luni a ajuns împărat, şi a şi tulburat toată Biserica! Astea nu le vezi?
Nu de-asta mi-e mie teamă, iubiţii mei. Iulian e o nouă fiară, bineînţeles. Împărat puternic. Hotărât să se lupte cu noi. Ne-ameninţă cu sabia, cu prigoana… Vrea să ne facă una cu pământul. Insă o să mă lupt cu el. Nu mi-e teamă de dânsul. E-n afara Bisericii şi-i lesne de văzut aceasta. De vrăjmaşul din afară nu mă tem. Am înaintea lui o armă înfricoşătoare: hotărârea de a muri pentru credinţa mea. Îl voi război pe Iulian cu martiriul meu şi Biserica va birui.
Atunci, de ce te temi, Grigorie?
De războiul nostru. De vrăjmaşii ce-s înăuntrul Bisericii, pe care nu-i vezi. Ce par prieteni şi ortodocşi, însă sfâşie Biserica, batjocoresc şi schimbă învăţătura ei. Spre acest război n-am îndrăzneală. Mă simt neînsemnat. Unde mai pui şi patimile mele, slăbiciunile şi păcatele mele… De-astea mi-e teamă şi mă cutremur.
Au amuţit cu toţi. Gurile le-au rămas fără glas. Grigorie şi-a tras puţin sufletul şi a voit să dea dezlegarea; să zică ultimul cuvânt al întoarcerii lui. Cum s-a hotărât în cele din urmă să se întoarcă la Nazianz.
Ascultaţi, fraţilor. Să vă spun şi cel de pe urmă cuvânt. Mă întorc. Vin la voi. Voi rămâne cu voi. Şi iată de ce, în ciuda tuturor celor pe care vi le-am spus, vă iubesc, fraţilor. Voiesc să vă ajut. Precum voiesc să-i ajut şi pe bătrânii mei părinţi. Mai mult încă: sunt dator să fac ascultare. Ascultare de voia lui Dumnezeu. Voia Bisericii e voia dumnezeiască. Biserica mă vrea slujitor şi teolog sieşi. Îmi plec capul. Oricât m-aş vedea de neputincios spre slujirea aceasta ce-mi stă înainte, nu-i îngăduit să mă împotrivesc. Să fiu eu victima. Cea dintâi virtute-i ascultarea. De frică am tăcut. M-am biruit de voia lui Dumnezeu şi voi face ascultare. M-a biruit dragostea şi vin alături de voi.
În cele din urmă le-a spus pe toate. S-a îndreptăţit pe sine însuşi şi s-a simţit uşurat. S-a lăsat să se întindă puţin pe preşul pe care-l puse pe pământ, ca să doarmă. Cu întâiul prilej a recitit apărarea aceasta a lui. In postul Paştilor, cu puţine zile înaintea Săptămânii Patimilor, şi-a luat rămas bun de la iubitul său Vasile şi a apucat drumul întoarcerii. Încordarea pe care mai înainte o avusese în suflet a dispărut.
Cei doi asceţi au trăit atâtea experienţe duhovniceşti, încât acestea vor hrăni întreaga lor viaţă. In lunile acestea s-au făcut cunoscute cele dintâi semne ale măreţiei lor. Tot ceea ce odrăslise aici, în sihăstria râului Iris, va creşte uimitor în anii următori. Biserica avea mare nevoie acum de această măreţie a lor, o dată ce marele stâlp al Bisericii, marele luptător Atanasie, prinse a osteni. De prin 365 şi mai ales începând cu 370, apărea limpede că Atanasie se grăbeşte să predea ştafeta. Erau de trebuinţă, aşadar, teologi mari, pe măsura lui Atanasie. Iar aceştia vor fi Vasile şi Grigorie.

                        Stelianos Papadopoulos,Vulturul rănit – Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, Bucureşti 2002

Leave a reply

required