Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Încă din vremea vieţii sale mii de pelerini se îmbulzeau către mănăstirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani după adormirea sa îintru Domnul dragostea faţă de el se înrădăcinase atât de mult printre credincioşii ruşi încât sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfântului.
Sfântul Serafim de Sarov – Viaţa
Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în oraşul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Mosnin, erau oameni înstăriţi, însă evlavioşi şi foarte milostivi. Rămas orfan de tata la 3 ani, micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.  

De copil, s-a afundat în scrierile şi în slujbele bisericii. A început viaţa monahală în mănăstirea Sarovului, la vârsta de 19 ani. După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost hirotonit ieromonah.
C
urând după aceasta, împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuţă din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câţiva kilometri de mănăstire.
Aici şi-a făcut o grădină de zarzavat şi a adus doi stupi, iar ziua şi-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată şi citind Noul Testament cu precădere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile şi alte nevoinţe. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, obişnuia să plece din chilia sa seara şi, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa se întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Această nevoinţă a ţinut-o sfântul vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi.

Sfântul Serafim a petrecut trei ani în zăvorâre, în tăcere desăvârşită. În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că Sfântul primeşte bani de la oameni, au gândit să-l prade. Deşi era în putere (46 de ani) şi ar fi putut opune rezistenţă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şi le-a zis: „Faceţi ce vreţi”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiţă şi nişte cartofi. Sfântul a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor şi Maica Domnului i s-a arătat şi l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.
Supunându-se cererii Stareţilor (Bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în 1810, continuându-şi însă viaţa în rugăciune şi zăvorâre tăcută pentru încă zece ani. În 1825 s-a întors la chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din întreaga Rusie.
Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere şi povaţă.

Sfântul întâmpina pe oricine venea la el cu o închinăciune, un sărut duhovnicesc şi cuvintele urării pascale „Hristos a Înviat!”.
Îi numea pe toţi „bucuria mea”. El era binecunoscut pentru afecţiunea maternă pe care o arăta tuturor celor care veneau la el cu sinceritate. Dând sfaturi unui viitor stareţ îi spuse acestuia: „fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi”. Acest mare sfânt îşi revărsa dragostea dumnezeiască către toţi cei care îl vizitau, ţărani şi nobili, mireni şi mirence, monahi şi monahii. Simpla sa prezenţă îi întărea, îi înveselea duhovniceşte şi îi vindeca. Câţiva dintre fiii săi duhovniceşti au fost binecuvântaţi să vadă o mai mare strălucire a sfântului în Duhul Sfânt. Ei povestesc faptul că chipul său era atât de plin de strălucire încât era imposibil să-l priveşti. Învăţătura sa cu privire la ţelul vieţii creştine – dobândirea Duhului Sfânt – a fost oferită într-un astfel de moment de strălucire. El ne descrie şi felul în care se dobândeşte acest dar al lui Dumnezeu: prin sfânta ascultare monahală şi prin asceză severă.
În dată de 2/15 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept în faţa icoanei Maicii Domnului…
Sfântul Serafim de Sarov – Scopul vieţii creştine
Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplata în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11:23). Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Scriptura spune: „În orice neam cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).”
Sfântul Serafim de Sarov – Despre tăcere
Preacuviosul Varsanufie ne învăţa că precum corabia pe mare înfruntă furia valurilor şi a furtunilor şi ajungând la tărâmul liniştit nu mai este supusă pericolului, rămânând nevătămată, tot aşa şi călugărul, cât se află printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri supărătoare, iar când stăruie în tăcere, n-are de ce se teme.
Tăcerea deplină este crucea pe care călugărul trebuie să-şi răstignească patimile, plăcerile, gândurile. Adu-ţi aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri şi defăimări a îndurat înainte de a fi răstignit pe Cruce. Aşa şi noi, fiind doar în tăcere deplină, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinţeniei desăvârşite. Căci spune Apostolul: Cu El vom suferi şi cu El ne vom preamări. Altă cale nu există. Cel care a ales starea tăcerii depline trebuie să ştie cu ce scop a ales această stare, pentru ca inima lui să nu se abată către altceva.”
Sfântul Serafim de Sarov – Dobândirea harului
Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. Fă negoţ duhovnicesc cu ele; fă negoţ cu acelea care îţi aduc profitul cel mai mare. Strânge capital din belşugul harului lui Dumnezeu, adună-l în banca cea veşnică a lui Dumnezeu, care îţi va aduce dobânda nematerialnică, nu patru sau şase procente, ci sută la sută pentru o rublă duhovnicească, şi chiar nesfârşit mai mult decât atât. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postirea îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel.”
Sfântul Serafim de Sarov – Despre tristeţe
Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare şi supărare, neputând să se roage cu stăruinţa cuvenită şi neputând să se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenţia necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de linişte şi blândeţe în comunicare cu fraţii obştii, căpătând o repulsie faţă de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristeţe şi mâhnire devine bezmetic, frenetic şi nu poate să primească liniştit nici un sfat bun şi nici nu poate să răspundă cu blândeţe la întrebările adresate. Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i vinovaţi de tulburarea sa şi nu înţelege că de fapt pricina bolii sufletului său se afla în interiorul său. „Tristeţea este ca un vierme pentru suflet, ce-şi roade mama care l-a născut.” Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-şi înalţe mintea către contemplarea de Dumnezeu şi nici să săvârşească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui şi tristeţea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de cătuşele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feţei, aşa şi cel împătimit este cercetat şi stăpânit de tristeţe. Cine iubeşte pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăşte pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăţă aurul, aşa şi tristeţea după Domnul curăţă sufletul de păcate.
Sfântul Serafim de Sarov – Harul este lumina
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfântului Duh ca răsplată a dreptei credinţe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omeneşti, sufletul său ar muri pentru vreun acaţ sau altul, totuşi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos „Care ia păcatul lumii” (Ioan 1:29), şi dăruieşte fără de plată har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi şi omenirii întru Dumnezeu-omul, se spune în Evanghelie: „Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); şi mai apoi: „Şi lumina luminează în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o niciodată.” (Ioan 1:5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjoară sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de nepreţuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăinţă a păcătosului, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: „Avva, Părinte! Nu fii supărat de această lipsă de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii sale).” Apoi, la trecerea păcătoşilor pe calea pocăinţei, şterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut şi îl îmbracă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un veşmânt al nestricăciunii, ţesut din harul Sfântului Duh. Dobândirea acestuia este scopul vieţii creştine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.”
Troparul Sfântului Serafim de Sarov
Din tinereţe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, şi numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujeşti, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilinţă dobândind iubirea lui Dumnezeu şi arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ţie: Mântuieşte-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.”

Leave a reply

required