Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărţi, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceaţa. Încât şi el împreună cu proorocul zicea: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.
De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sârguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârşit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândeţea? Nu necâştigarea? Nu, peste atâta bogăţie de bunătăţi, şi smerită cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi până acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre câştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuşi când a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:
Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărit pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.
Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Efrem Şirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se află pretutindeni filozofând despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avându-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se şi foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceavă cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.
Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dânsa, iar pe de alta, pentru întâlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvântători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugându-se, când a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrân, ce va afla de la dânsul şi ce folos va dobândi?
Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întâmpină şi aceasta era desfrânată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rânduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întâlnind pe desfrânată, stătea uimit oarecum, căutând către dânsa, mâhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzându-l, iarăşi privea la dânsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrând s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?” Şi aceea zise: „Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pământ, din care ai şi fost luat”.
Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.
Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dânsul, o desfrânată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintâi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întâmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizând fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutând la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte”. Iar el cu blândeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvânteze”. Şi aceasta iarăşi cu râs necuvios a zis: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mândrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?”.
Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vârtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: „De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvântul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Deci, femeia aceea dorind să vâneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sunt decât soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.
Atunci sfântul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimânta cu mult mai vârtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrânata a se depărta de vicleană poftă către dânsul şi să se căiască de cele dintâi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrânata ei pornire.
Apoi, făcând adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfântul Efrem în calea cea către mântuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gândurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mânăstire femeiască, spre a face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împiedica din calea cea dreaptă, el mai vârtos întorcând-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mântuirii.
Astfel, dumnezeiescul Efrem întâlnindu-se cu două femei desfrânate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amândouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzându-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui şezând pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învăţându-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se îndulcesc de bunătăţile care erau întru dânşii.
Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim. Căci nici un gând care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfântul cu covârşire l-a împărtăşit în adâncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o însemnează, zicând: Încă fiind tânăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pământul întinsă; şi toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mânca. Iar viţa cu cât strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atât mai mult cu rodul se înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.
Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorându-se de sus şi având în mâini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar alţii pe altul dintre aceia citi cu adevărat săvârşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.
Deci, deşteptându-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe Efrem cu învăţături prea bune şi decât mierea mai dulci, ospătând pe cei ce erau de faţă. Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atât de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvântului şi necurmarea gândurilor, încât nici limbă nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încât chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvileşte, o! Stăpâne, valurile darului Tău”. Căci făcându-se adâncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decât numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.
Nopţile apucându-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de stăpânitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cât de puţin somn îi era destul, gustându-l numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului şi necăjirea.
Apoi, a adunat atâta bogăţie, încât martori pentru dânsul chiar gura să o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decât care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat. Acestea sunt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pământ n-am câştigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe pământ să nu câştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.
Astfel a supus toate, cel râvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintâi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atât de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pâinea o mânca şi băutura cu plângere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în râs şi-l defaimă; el se ruşina şi privea la pământ, culoarea feţii o schimbă uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.
Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci când era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu mormânt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei”.
Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizând inima şi mâna multora din bogaţi, cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi vederea şi blândeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvântul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.
Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voii aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţându-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugetă ca Apolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcându-se că-i aduce binecuvântare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe când lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgânătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mână cărţile, rugându-l a le înapoia grabnic.
Deci, Sfântul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luând dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizând cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungându-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinându-le mult timp cu mâna şi strângându-le, încât toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luându-le şi necercetându-le, nici deschizându-le, şi văzând că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut câtva timp cărţile la dânsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.
Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrâneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luând una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzând, şi de mâhnire umplându-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.
Astfel era Efrem cu râvnă pentru Hristos, încât în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi se socotea că un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau că alt cer pe pământ cu mulţimea stelelor, şi pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un răi care înflorea şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mântuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.
Însă acum, către sfârşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfârşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dânsul. Căci, atunci când avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dânşii – şi acesta era din cei mai străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem după moarte.
Auzind aceasta, sfântul care bolea foarte rău, s-a mâhnit, că şi osârdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lângă patul sfântului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tânguia, sucindu-şi mâinile şi întorcându-şi ochii, apoi curgându-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sunt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.
Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcându-i-se milă şi mărturisirea primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mâinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfârşitul vieţii, cu atât de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste şi stăpânire, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Leave a reply

required