Viaţa. Sf. Atanasie s-a născut la Alexandria, în 295, din părinţi cu dare de mână, dar despre care nu se ştie dacă erau creştini sau păgâni. El a primit o frumoasă educaţie clasică şi creştină. A fost făcut citeţ în 312 şi diacon în 318, dată după care el a ajuns secretarul patriarhului Alexandru. Încă din această vreme, el era preocupat de marea problemă a Logosului, a Cuvântului întrupat, Căreia i-a consacrat una din cele mai frumoase şi mai originale opere ale sale. Ca diacon şi secretar, el îl însoţeşte pe episcopul Alexandru la Sinodul de la Niceea, în 325, unde joacă un rol decisiv în combaterea arianismului şi în condamnarea lui Arie. La moartea Sf. Alexandru, el a fost ales episcop al Alexandriei, în 328 iunie 8.
Episcopatul Sf. Atanasie a durat 45 de ani (328-373). Cayré împarte acest timp în trei perioade inegale, întrerupte de câte unul sau două exiluri; 1) primele lupte sub Constantin cel Mare (328-337); 2) luptele mari sub Constanţiu (337-361); 3) ultimele lupte şi izbânda după Constanţiu (361-373). A suferit cinci exiluri, în aceste exiluri şi între ele şi până la sfârşitul vieţii sale, Atanasie a desfăşurat o activitate rodnică de teologie şi, îndeosebi, de politică bisericească antiariană. Reuşeşte să împiedice înlocuirea Simbolului niceean cu cel de la Rimini printre episcopii din Africa, determină depunerea episcopilor arieni Ursaciu şi Valens, îl primeşte pe Marcel de Ancyra, care şi-a recunoscut greşelile şi îl sprijină pe Sf. Vasile cel Mare în strădania pentru pacificarea religioasă a Orientului. A scris mult contra arianismului, apoi împotriva apolinarismului, cruţând totuşi persoana şi numele unui vechi prieten. Făcu dovada unei sinteze ideale de severitate şi blândeţe în toate actele de administraţie bisericească. Acest om, care a fost un soldat neînfricat al împăratului Hristos, care a dus o luptă neîncetată contra tuturor duşmanilor Ortodoxiei, oricine ar fi fost ei, care a trebuit să facă faţă puterilor coalizate ale stăpânirii lumeşti şi ale arianismului, a murit în patul său la 2 mai 373, după un episcopat de 45 de ani, din care aproximativ 20 au fost petrecuţi în exil. A fost unul dintre primii episcopi nemartiri care au primit un cult public.
Opera. Opera scrisă a Sf. Atanasie nu ni s-a păstrat în întregime. E regretabil că Fer. Ieronim, în capitolul consacrat autorului nostru, după ce menţionează titlurile a şapte lucrări atanasiene, continuă reflectând: „et multa alia, quae enumerare longum est”. Într-un studiu consacrat autorului nostru, învăţatul catolic X. Le Bachelet prezintă un tablou general al operelor Sf. Atanasie în ordine cronologică. Tabloul cuprinde 36 de titluri de opere, cu indicaţia datei în dreptul fiecăreia. Nu toate datele sunt absolut certe.
Apologetice. 1) Cuvânt contra păgânilor (grecilor), scris spre 318-320, cuprinde două părţi: 1. prima combate păgânismul (religie, literatură, artă, moravuri) (cap. 1-29); 2. a doua indică cele două căi prin care omul poate reveni la cunoaşterea lui Dumnezeu pe care L-a părăsit: studiul sufletului şi acela al lumii exterioare (cap. 30-47).
2) Cuvânt despre întruparea Logosului, scris în continuarea lucrării precedente şi aproximativ în acelaşi timp cu aceasta. Este tratatul clasic patristic asupra doctrinei soteriologice a Bisericii primare, pandantul medievalului Cur Deus homo al lui Anselm. Sf. Atanasie dezvoltă în pagini de o rară pătrundere şi o caldă evlavie cauzele şi efectele întrupării Logosului.
Dogmatico-polemice. 1) Cuvinte contra arienilor, cea mai mare şi cea mai importantă operă dogmatică a Sf. Atanasie. Opera cuprinde 4 cărţi sau discursuri (logoi). Dar numai primele trei cărţi sunt autentice; 2) Despre întrupare şi contra arienilor, considerată de unii ca neautentică, e socotită de Bardenhewer ca autentică; 3) Expunerea credinţei (Migne, P. G. 25, 199-208) şi 4) Cuvânt mai mare despre credinţă (Migne, P.G. 26, 1263-1294) ambele îndreptate împotriva arianismului. Cea de a doua e suspectă de neautenticitate.
Isterico-polemice. 1) Apologie contra arienilor, cuprinde documente şi acte de seamă cu care Sf. Atanasie îşi pregăteşte răspunsul la acuzaţiile aduse de partidul arian; 2) Contra lui Valens şi Ursaciu, pomenită de Fer. Ieronim, dar care s-a pierdut; 3) Apologie către împăratul Constantin, scrisă pe la 357, ca să se apere de acuzaţiile ce i le aduceau adversarii în faţa împăratului Constanţiu. E una din cele mai reuşite opere ale Sf. Atanasie sub raportul artei literare; 4) Apologie despre fuga sa, scrisă poate la 357 sau 358, urmăreşte să infirme acuzaţiile arienilor că el a fugit din laşitate în 356 din Alexandria; 5) Istoria arienilor către monahi, scrisă în 358, la dorinţa monahilor în mijlocul cărora el a găsit refugiu. E o istorie a certurilor ariene, precedată de o scrisoare dedicatorie către monahi.
Exegetice. Cele mai multe din operele exegetice ale autorului nostru s-au pierdut. Fotie ne spune că Sf. Atanasie a explicat Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. S-au păstrat în catrene fragmente din interpretări la Iov, Cântarea Cântărilor, Matei, Luca, I Corinteni. Cele mai multe fragmente s-au transmis din Interpretarea psalmilor care, în general, poate fi considerată ca autentică. Autorul întrebuinţează metoda alegorică, în contrast cu sobra exegeză din scrierile sale dogmatice, îndeosebi în Cuvintele 2-3 contra arienilor. Lucrarea a fost scrisă probabil între 366 şi 373; Scrisoarea către Marcellin despre tâlcuirea psalmilor, preamăreşte splendorile Psaltirii; Despre titlurile psalmilor, pomenit şi de Ieronim sub numele De psalmorum titulis; Comentarii la Eclesiast şi Cântarea Cântărilor, cunoscute numai lui Fotie şi caracterizate de acesta ca fiind „clare asemenea tuturor scrierilor sale”. Se pare că Sf. Atanasie n-a scris decât puţină exegeză la Cărţile Noului Testament.
Ascetice. Despre feciorie, numit când Periv parqeniva” corespunzător titlului latin menţionat de Ieronim, De virginitate, când lovgo” swthriva” pro” thn parqenon, Cuvânt de mântuire către o fecioară. Autenticitatea acestei scrieri a fost şi este încă discutată. E un manual de sanctificare. Viaţa Sf. Antonie, una din cele mai celebre scrieri ale Sf. Atanasie şi ale literaturii universale. Scrisă foarte curând după moartea marelui anahoret, probabil în jurul anului 357, Viaţa Sf. Antonie este răspunsul pe care autorul îl dă dorinţei unor călugări străini, probabil apuseni, de a li se înfăţişa „cum fericitul Antonie şi-a început asceza, ce a fost el mai înainte, cum şi-a încheiat viaţa şi dacă erau adevărate cele ce se povesteau despre el”. Cartea a avut un ecou extraordinar în sec. IV şi în cele următoare. Viaţa Sf. Antonie, cu cele 94 capitole, nu e o expunere de fantezii şi invenţii ale Sf. Atanasie. Autorul l-a cunoscut de aproape pe Sf. Antonie şi ei s-au apreciat cald unul pe altul. Multe din elementele descrierii sunt fapte controlate, dar sunt şi informaţii indirecte de care se serveşte Sf. Atanasie. În orice caz, autorul face un panegiric al Sf. Antonie. El urmăreşte să prezinte prin această operă „modelul desăvârşit pentru monahi”. Viaţa Sf. Antonie atribuie un rol deosebit diavolului şi uneltelor acestuia. Luptele lui Antonie cu demonii umplu pagini întregi. Dacă aceste lupte joacă un rol deosebit în procesul ascetic al monahului, descrierea lor are meritul de a cuprinde elemente alcătuind o teorie asupra naturii şi puterii demonice.
Scrisori. Scrisorile Sf. Atanasie se împart în două mari categorii: oficiale şi doctrinare, în categoria scrisorilor oficiale intră: Scrisorile festale sau pascale, adresate credincioşilor spre a-i informa asupra datei Paştelui şi spre a-i îndemna la pregătirile legate de această sărbătoare. Postul Paştelui, recomandat la început ca fiind de 6 zile, e apoi continuu indicat ca fiind de 40 de zile. Pentru anii 329-348 s-au păstrat 15 asemenea scrisori într-o traducere siriacă. Scrisoarea a 39-a festală reconstituită din fragmente greceşti, siriace şi copte enumeră cărţile canonice ale Vechiului şi ale Noului Testament. Pentru prima dată sunt arătate drept canonice cele 27 de cărţi ale Noului Testament actual; Trei scrisori sinodale, scrise de Sf. Atanasie, în numele celor trei Sinoade ţinute la Alexandria în 362, cu care prilej a trimis antiohienilor vestitul Tomos în 363, lui Iovian; Scrisoarea asupra credinţei şi, în 369, Scrisoarea către episcopii africani; Două enciclice înfierează calomniile ce i se aduc, protestează contra intrusului Grigorie şi atrag atenţia asupra intrigilor ariene. În categoria scrisorilor doctrinare intră: Scrisoarea despre hotărârile Sinodului de la Niceea, care oferă unui prieten mijloacele de a apăra hotărârile Sinodului de la Niceea; O scrisoare despre învăţătura lui Dionisie, episcopul Alexandriei, este un adevărat tratat doctrinar. Ea e adresată unui prieten, spre a-i demonstra că arienii n-au dreptul să-l revendice pe Dionisie al Alexandriei; Scrisoare despre Sinoadele ţinute la Rimini în Italia şi la Seleucia, în Isauria, relatează istoria vestitului dublu sinod. Autorul ei critică aspru versatilitatea arienilor, mai ales a anomeilor, şi schimbarea simbolurilor lor de credinţă, dar e dispus să trateze cu homiousieni ca Vasile de Ancyra şi partizanii acestuia; Patru scrisori către Serapion, episcop de Tmuis, scrise între 356-362, în vremea şederii sale în pustiu (l, l, 33) alcătuiesc un tot. Ele înfăţişează doctrina atanasiană despre Sf. Duh, combătând-o pe aceea a tropicilor, adică a pnevmatomahilor; Trei scrisori adresate lui Epictet, Adelph şi Maxim, au cuprins hristologic, combătând un amalgam de idei dochetizante, care aveau acces în cercuri apolinariste, ariene şi chiar ortodoxe. Scrisoarea către Epictet se bucură de o consideraţie aproape canonică; Scrisori cu cuprins ascetic sau disciplinar adresate lui Dracontios, lui Rufinian, care era episcop, şi lui Amun.
Doctrină. S-a spus despre Sf. Atanasie că nu e un teolog în sensul tehnic al cuvântului (F. Cavallera). E adevărat că elementele teologiei sale nu alcătuiesc un sistem, adică un ansamblu de principii care să coordoneze adevărurile dogmatice şi să tragă concluziile respective. Cu toate acestea, Sf. Atanasie e un creator de teologie în veacul său. Dacă el nu e un mare speculativ şi nu dispune de o limbă teologică rafinată, el este în schimb un mare tăietor de brazdă în teologie. Hotărârile Sinodului de la Niceea sunt un tezaur excepţional pe care el îl apără cu o îndârjire şi cu o înflăcărare tot aşa de excepţională. Adâncimea cugetării sale teologice, cunoaşterea perfectă a problemelor şi capacitatea de mânuire a elementelor acestor probleme fac din Sf. Atanasie un corifeu al teologiei sec. IV.
Problemele teologice principale pe care le-a dezbătut Sf. Atanasie sunt:
1. Sfânta Treime, împotriva susţinerii lui Arie că Fiul era o creatură a Tatălui, un produs al voinţei Acestuia, Sf. Atanasie afirmă că numele de Fiu implică noţiunea de născut, de copil, iar a fi născut înseamnă a veni nu din voinţa, ci din fiinţa Tatălui. Fiul are plenitudine dumnezeiască. Naşterea aceasta a Fiului din Tatăl nu se aseamănă cu naşterea omenească. Ca Duh, Dumnezeu este indivizibil, în timp ce într-o naştere umană, copilul e o unitate separată de părinţii săi, în cazul naşterii divine, Cel născut este veşnic de o fiinţă cu Născătorul, Fiul şi Tatăl sunt într-o unire după fiinţă. Combătându-i şi ironizându-i pe arieni, Sf. Atanasie zice că dacă Logosul nu coexistă din veşnicie cu Tatăl, nu există Sf. Treime veşnică. După concepţia ariană, la început a fost Monada şi, prin sporire s-a ajuns mai târziu la Triadă. Dacă Fiul nu S-a născut din fiinţa Tatălui, ci a ieşit din nimic, Sf. Treime se formează din nimic. A fost deci un timp când nu exista Sf. Treime, ci numai Monada. Astfel Sf. Treime este când incompletă, când completă; incompletă înaintea apariţiei Fiului, completă după aceea. Dacă Fiul este o creatură, ca să ajungă membru al Sf. Treimi, El trebuie să fie ridicat la egalitate cu Creatorul, încât ceea ce la început nu exista, este îndumnezeit şi slăvit cu Cel care a fost dintotdeauna. Sf. Treime S-ar găsi astfel alcătuită din firi şi din fiinţe străine şi fără legătură. Fiul este „copilul născut din fiinţa Tatălui”, adică fiinţa Tatălui este principiul, rădăcina şi izvorul Fiului. Logosul este Fiu, însă nu prin participare, pentru că numai făpturile au harul divin prin participare. Fiind înţelepciune şi Logos al Tatălui, toate participă la El. Tatăl naşte pe Fiul aşa cum soarele naşte raza. Tatăl şi Fiul sunt absolut una, prin unirea dumnezeirii şi a firii lor. Tatăl lucrează totul prin Fiul. Fiul este acela cu care Tatăl îndumnezeieşte şi luminează. În Sf. Treime se află şi Sf. Duh, Care nu e o creatură, ci Dumnezeu însuşi, aşa cum atestă Sf. Scriptură. Sf. Duh, care sfinţeşte şi reînnoieşte, nu poate fi asemenea lucrurilor pe care El le sfinţeşte şi le reînnoieşte. Ca izvor al vieţii pentru făpturi, Sf. Duh nu poate fi El însuşi o făptură; ca Mijlocitor al participării noastre la firea divină, trebuie ca El însuşi să posede natura divină (Scris. către Serapion l, 22-24). El are cu Fiul aceeaşi unitate pe care Fiul o are cu Tatăl. El este Chipul Fiului, aşa cum Fiul este Chipul Tatălui (Scris. către Serap. l, 24). El este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Tatăl, lucrează prin Fiul, în Sf. Duh (Scris. l, 27, 24, 28).
2. Doctrina soteriologică a Sf. Atanasie ocupă un loc central în concepţia sa teologică. Iar soteriologia are la bază întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Atanasie enumera următoarele motive ale întrupării: l. oamenii nu puteau să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu, decât prin Fiul Său; 2. Dumnezeu nu putea ierta pur şi simplu păcatele oamenilor, fără să Se dezmintă; 3. El nu putea rămâne indiferent la pieirea progresivă a oamenilor, dând câştig de cauză diavolului; 4. Dumnezeu nu se putea mulţumi cu pocăinţa oamenilor, care admiţând că ar fi şters păcatul, n-ar fi putut înlătura stricăciunea şi moartea, care sunt pedeapsa păcatului şi inerente firii noastre; 5. îngerii n-ar fi putut mântui pe oameni, căci ei sunt făpturi. „Logosul, zice Sf. Atanasie, văzând că piericiunea oamenilor nu putea fi înlăturată altfel decât prin moarte, iar El-Logosul nu putea să moară pentru că era nemuritor şi era Fiul Tatălui, pentru aceasta El îşi ia trup capabil să moară, pentru ca acesta, participând la Logosul de peste toate, să poată da satisfacţie morţii pentru toţi, să rămână nestricăcios din cauza Logosului Care sălăşluia în El şi, în fine, piericiunea să înceteze la toţi prin harul învierii. De aici, Logosul oferindu-Şi spre moarte trupul pe care şi 1-a luat ca pe o jertfa şi ca pe o victimă fără pată, a şters de la toţi cei asemenea moartea prin producerea Sa pentru alţii. Logosul lui Dumnezeu, Cel Care e peste toţi, producând ca dătător de viaţă pentru toţi templul Său şi instrumentul Său trupesc, a achitat datoria faţă de moarte. Şi aşa Fiul lui Dumnezeu Cel nestricăcios unindu-Se cu toţi printr-un trup asemenea celui omenesc, i-a îmbrăcat pe toţi în nestricăciune prin făgăduinţa învierii”. Stăruinţa, pe care autorul nostru o pune în a arăta desăvârşita unire a umanităţii reale şi a divinităţii reale a Logosului, urmărea să-i convingă pe arieni de dumnezeirea deplină a lui Iisus Hristos. Dar ea urmărea şi demonstrarea ideii centrale a soteriologiei atanasiene, care este îndumnezeirea omului. Dacă lucrările dumnezeirii Cuvântului n-ar fi fost săvârşite cu trupul, omul n-ar fi fost îndumnezeit. Dacă nu s-ar fi atribuit Logosului ceea ce era trupesc, omul n-ar fi fost complet mântuit, ci păcatul şi piericiunea ar fi continuat să rămână în el. Făcându-Se însă om şi atribuindu-Şi ceea ce e trupesc, trupul scapă osândirii din cauza Logosului Care se află în el. Logosul a consumat tot şi oamenii nu mai rămân păcătoşi şi morţi, potrivit propriilor lor patimi, ci ei sunt înviaţi prin puterea Logosului, ei perseverează pentru totdeauna în nemurire şi nestricăciune. Noi nu vom mai fi reductibil pământeni, ci, uniţi cu Logosul venit din cer, vom fi ridicaţi la cer cu El. „Logosul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi. El S-a arătat în trup pentru ca noi să luăm cunoştinţă despre Tatăl Cel nevăzut. El a răbdat batjocura de la oameni, pentru ca noi să moştenim nemurirea”. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru a ne îndumnezei în El”. Ideea centrală din aceste texte pe care Sf. Atanasie le înmulţeşte mereu împotriva arienilor este că, dacă Hristos nu e Dumnezeu, omul n-a fost mântuit, iar mântuirea aceasta nu este posibilă fără întrupare, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut asemenea nouă, iar noi asemenea Lui.
Sf. Atanasie afirmă că Logosul a luat trup creat şi omenesc pentru ca reînnoindu-l în calitatea Lui de Creator, să-l îndumnezeiască în El însuşi şi pe noi pe toţi să ne introducă în împărăţia cerurilor, după asemănarea cu El, îndumnezeirea având loc prin procesul adoptării noastre ca fii. Această adopţiune este opera Logosului: „Dumnezeu-Fiul ne-a făcut fii ai Tatălui şi i-a îndumnezeit pe oameni”, zice Sf. Atanasie.
3. Doctrina hristologică a Sf. Atanasie susţine că Hristos e o Persoană şi că lucrările Lui aparţin simultan ambelor firi. Logosul a luat asupra Sa suferinţele trupului Său. Hristos are două voinţe: una omenească, care este a trupului, şi alta dumnezeiască, care este a lui Dumnezeu. Sf. Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. În adorarea lui Hristos, noi ne închinăm nu numai Fiului lui Dumnezeu, ci şi omului. 4. Starea paradisiacă şi păcatul originar. Dumnezeu, prin Logosul Său, a făcut neamul omenesc după chipul Său. În consecinţă, El 1-a înzestrat cu gândire şi cu cunoaşterea eternităţii divine, iar prin harul divin şi prin puterea dată Logosului de Tată, neamul omenesc era fericit, trăia în strânsă legătură cu Dumnezeu şi ducea o viaţă fără griji, senină şi nemuritoare. După păcat, oamenii n-au mai rămas cum fuseseră creaţi, ci au pierdut ceea ce primiseră. 5. Sf. Atanasie dă mare importanţă Sf. Tradiţii, ca izvor al credinţei. 6. Sf. Taine. Botezul săvârşit de arieni nu e valabil, pentru că el nu e făcut în numele Treimii reale şi adevărate (Contra arienilor 2, 42). Cu privire la Sf. Euharistie, autorul nostru zice: „Cât timp n-au încă loc rugăciunile şi cererile, pâinea şi vinul sunt pâine pură şi vin pur; când însă s-au săvârşit marile şi minunatele rugăciuni, atunci pâinea se face Trupul, iar vinul se face Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta se săvârşeşte prin coborârea Logosului în pâine şi în vin”.
Compoziţia lucrărilor Sf. Atanasie e strânsă, ordonată, sobră. Parantezele sau devierile sunt rare. Autorul nostru dispune de o elocinţă caldă, antrenantă, substanţială, o persuasiune demostenică, adică o formă verbală a acţiunii. Logica şi acţiunea sunt cei doi factori decisivi ai elocinţei atanasiene. Argumentele folosite de această elocinţă sunt conduse cu o rară abilitate.
Caracterizare. 1. Sf. Atanasie a fost unul dintre cei mai mari păstori ai Bisericii creştine din sec. IV. Viaţa lui şi felul condiţiei sale au ajuns normă pentru episcopat, zice Sf. Grigorie Teologul. El a fost „stâlpul Bisericii”. 2. El a fost un apărător incomparabil al învăţăturii ortodoxe formulate la Niceea şi n-a precupeţit nimic în această luptă de apărare. 3. Sf. Atanasie a fost un caracter excepţional şi o personalitate exemplară. El a avut o atitudine lineară în problemele mari ale Bisericii, nelăsându-se intimidat nici de duşmanii săi, arienii, nici de prietenii acestora, nici de curtea imperială. 4. Sf. Atanasie a fost un mare tradiţionalist, ca unul care a avut mereu vie în faţă învăţătura luminoasă şi corectă a Bisericii de până la el. 5. Sf. Atanasie a fost un teolog de seamă, până la un punct chiar un creator de teologie, dacă ţinem seamă de rolul lui considerabil la Sinodul I ecumenic, unde a stabilit cuprinsul şi autoritatea termenului „de o fiinţă „, termen găsit în teologia lui Origen, dar dezbătut şi învestit acum cu un conţinut şi o funcţie, care aveau să devină normative. Sf. Atanasie nu e un speculativ de talia Capadocienilor, dar el teologhiseşte adânc, servindu-se de trei feluri de argumente: 1. din dreapta raţiune, 2. din Sf. Scriptură şi 3. din Sf. Tradiţie.

 În Mănăstirea Suruceni se află părticele din moaştele Sfântului Atanasie cel Mare !
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Bibliografie: Ediţii: Migne, P.G. 25-28; P. Th. Camelor, J. Lebon, în Sources chrétiennes Nr. 15, 18; Rouet de Journet, Enchiridion Patristicum Nr. 746-804, pp. 258-295; Istorii literare, studii şi manuale; Sf. Grigorie de Nazianz, Lauda marelui Atanasie, episcopul Alexandriei, Migne, P.G. 35 col. 1081-1128; Ieronim, De viris illustribus, 87; Fotie, Biblioteca, Cod. 32, 139, 140; Viaţa Sf. Părinte al nostru Antonie, în Bucăţi alese din opera Sf. Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, însoţite de un studiu de St. Bezdechi, Cluj, 1925 pp. 17-78; A. Stülcken, Athannasiana, Litterar-unde-dogmengeschichtliche Untersuchungen, în T.U. XIX N.F. IV. 4, 1899; Dr. H. Sträter, Die Erlösungslehre des heiligen Athanasius, Dogmenhislorische Studie, Freiburg im Breisuau, 1894; K. Bornhäuser, Die Ver-gottungslehre des Athanasius unde Johannes Damascenus, Gütersloh, 1903; Ed. Goltz lovgo” swthriva” pro” thn parqenon (De virginitate) – Eine echte Schrift des Athanasius, în T.U. 29, N.F. 14, Heft 2-1, Leipzig, 1905; F. Cavaliere, Saint Athanase, Paris, 1903; G. Bardy, Saint Atanase, Paris, 1925; X. le Bachelet, Athanase (Saint), în Diction, de Théol. Cath., tome I, deuxième partie, 1923, col. 2143-2178; Emile Amami, Le dogme catholique dans les Pères de L’Eglise, Paris, 1922, pp. 133-143; Jules Gross, La divinisation du chrétien, d’après les Pères grecs – Contribution historique a la doctrine de la grâce, Paris, 1938, pp. 201-218; J. Fessier – B. Jungmann, Institutiones Patrologiae, vol. I, 1890, pp. 423-427; O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchl. Literatur, III, pp. 44-79; F. Cayré, Précis de Patrologie, tome I, 1927, pp. 326-342; Berthold Altaner, Patrologie, 1938, pp. 166-172; Aimé Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne, tome III, 1930, pp. 70-130.

                                                                                                                                                                                                                logos.md

 

Leave a reply

required