Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori.
Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: “Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!“.
Însă Toma nu a fost de felul lui un îndoielnic, nici nu a rămas “necredincios“ plenitudinii revelației divine în Hristos. Să ne amintim doar episodul când Apostolii și Domnul au auzit de boala lui Lazăr, când Hristos le-a spus: <Să ne întoarcem în Ierusalim>. La care ceilalți i-au replicat: <Dar Iudeii vor să te omoare. Cum să ne întoarcem?> Doar Apostolul Toma a spus: <Să mergem și noi, să murim cu El.> (In 11, 16). El era pregătit a fi nu doar un ucenic în cuvânt, nu doar un discipol care își urmează maestrul, ci unul care își pune viața sa împreună cu El, ca pentru un prieten – și asemenea unui prieten. Deci, să nu uităm mărinimia, credincioșia și integritatea lui Toma.
Dar ce s-a întâmplat atunci după Învierea lui Hristos, când ceilalți Apostoli i-au spus (lui, care nu fusese prezent) că L-au văzut pe Domnul înviat? De ce nu a acceptat vestirea lor? De ce s-a îndoit? De ce a spus că are nevoie de dovezi – dovezi palpabile? Pentru că Toma a văzut în spusele lor bucuria că Hristos nu murise, că El era viu, că biruința fusese dobândită; dar, cu toate acestea, ei erau aceiași oameni. Nu a vazut în ei nicio diferență. Erau aceiași oameni pe care îi știa– doar că bucuria luase locul fricii. Și Toma afirmă : <Dacă nu voi vedea cu ochii mei, dacă nu voi cerceta eu însumi Învierea, nu pot să vă cred>.
Oare nu același lucru pot să îl afirme și cei care ne întâlnesc pe noi?
Și noi am vestit Învierea lui Hristos cu câteva zile în urmă – hotărât, sincer, cu toată încredințarea. Și noi credem în Înviere cu toată ființa…Dar, cu toate acestea, când oamenii ne întâlnesc – în casele noastre, pe stradă, la locurile noastre de muncă, oriunde – oare nu zic, la rândul lor: Ce au oamenii aceștia? Ce s-a întâmplat cu ei?
Apostolii Îl văzuseră pe Domnul înviat, însă Învierea nu devenise încă o parte a experienței lor personale. Nu ieșiseră încă din moarte întru viața cea veșnică. La fel și noi. Doar sfinții… doar vederea lor lasă impresia că mesajul pe care îl transmit este un adevăr.
De ce mesajul nostrum rămâne neauzit? Pentru că noi vestim, dar nu suntem. Ar trebui să fim atât de diferiți față de cei care nu au experiența Domnului Celui Viu și Înviat (Cel ce ne-a împărtășit Viața Sa, Cel ce ne-a trimis Duhul Său Cel Sfânt), precum o persoană vie este diferită față de o statuie, cum spune CS Lewis. O statuie poate fi frumoasă, magnifică, glorioasă și sumblimă – însă rămâne o piatră. O ființă umană poate să fie mult mai puțin, în prezența sa exterioară – dar este vie, este o mărturie a vieții.
Așadar, să ne examinăm și să ne punem întrebarea unde ne aflăm. De ce oamenii care ne întâlnesc nu sesizează că noi suntem de fapt membre ale lui Hristos Celui Înviat, temple ale Duhul Sfânt? De ce?
Fiecare va trebui să răspundă la această întrebare în mod personal. Să ne examinăm fiecare și să fim pregătiți să răspundem înaintea propriei conștiințe și să facem ceea ce este necesar pentru a ne schimba viețile; în așa fel, încât oamenii care ne întâlnesc să poată afirma : Nu am mai întâlnit un astfel de om…
Există ceva în el ce nu am mai întâlnit la nimeni altul. Ce este oare?… Iar noi să putem răspunde: Este Viața lui Hristos, care vibrează în noi. Noi suntem mădularele Sale. Este Viața Duhului Sfânt, care sălășluiește în noi. Noi suntem templul său. Amin.

                                                                                                            Mitropolitul Antonie de Suroj   www.doxologia.ro

Leave a reply

required