Sfântul Pavel, apostolul tematicilor teologice, foloseşte o expresie providenţială din care putem înţelege mai potrivit sensul nevoinţei în Ortodoxie. Astfel, în contextul în care Sfântul Pavel încurajează pe corinteni să rabde în suferinţe, el abordează şi tema nevoinţei a cărei finalitate este preschimbarea „hainei” trupului nostru, văzută ca un „cort”, cu o locuinţă cerească. Trecând peste alternanţa calitativă dată trupului: „cort” mobil pe pământ şi locuinţă definitivă în ceruri, care pune în evidenţă diferenţa dintre bunurile pământeşti trecătoare şi cele cereşti veşnice, ne oprim asupra modului în care Sfântul Pavel recomandă să se facă nevoinţa creştină. Astfel, el punctează: „Că de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Co. 5, 4).
Reţinem expresia: dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra care trimite direct la tema nevoinţei. Adică, trupul nostru este ca o haină care acoperă sufletul. Această haină, spune apostolul „se va strica” (II Co 5, 1), se va învechi odată cu trecerea timpului, în comparaţie cu sufletul care nu cunoaşte această trecere. De aceea, această haină trecătoare a trupului trebuie schimbată cu una cerească şi veşnică „nefăcută de mână” (II Co. 5, 1), care să acopere sufletul nemuritor. După sfântul Pavel, tot suspinul omului din această viaţă împreună cu toată dorirea lui trebuie să se concentreze pe această preschimbare a celor două tipuri de haine ale trupului. În realitate, două moduri de existenţă ale omului: pământească şi cerească.
Nevoinţa creştină este calea pe care se face această preschimbare, această trecere de la un mod la altul de existenţă. Surpriza şi noutatea paulină constă în două aspecte, deosebit de importante, care adesea sunt ignorate în recomandările de masă ale nevoinţei creştine.
Mai întâi, aflăm de la Sfântul Pavel că cele două moduri de existenţă ale omului sunt concomitente, ele diferenţiindu-se doar calitativ. Adică, pe de o parte suntem ceea ce suntem, fiinţe purtătoare de trup care va muri. Aceasta este realitatea noastră ontologică, cu care ne naştem şi de care nu putem face abstracţie. Pe de altă parte, avem în noi, oarecum, „o dublură calitativă”, un trup adamic asumat de Hristos, preschimbat şi înnoit prin crucea şi învierea Lui, care aşteaptă să fie îmbrăcat de fiecare dintre noi.
În al doilea rând, descoperim la Sfântul Pavel calea prin care orice om este chemat să facă această trecere de la modul trecător la cel netrecător de existenţă. Contrar celor care înţeleg nevoinţa ca o mortificare a trupului, ca o chinuire a lui continuă cu speranţa că acestea îl fac mai milostiv pe Dumnezeu, Sfântul Pavel înţelege nevoinţa la polul opus, ca un suspin şi un dor permanent după Dumnezeu (Rm. 8, 23). Altfel spus, nu contează cantitatea de chinuri suferite pentru Hristos. După cum, nici multitudinea de eforturi exterioare, contabilizate în numele lui Dumnezeu, nu poate preschimba existenţa noastră. Dimpotrivă, acest tip de nevoinţă se exercită doar la nivelul trupului, considerat vrăjmaş al sufletului, iar Dumnezeu în numele căruia se săvârşeşte este văzut doar ca un aspru Judecător, nicidecum dragoste desăvârşită (I In. 4, 8) precum este. Iar aceste sforţări spirituale, pe lângă inutilitatea lor, obosesc repede, umplu sufletul de nepotrivită ciudă, de posomorâre, de tristeţe, pentru că-i lipsit de motivaţia reală a nevoinţei: dorul şi dragostea. Şi, cu adevărat când lipsesc acestea două, omul prin nevoinţă mai mult se depărtează, decât se apropie de Dumnezeu.
Însă, recomandarea paulină ţinteşte la esenţă, considerând că toată energia nevoinţei constă în tensiunea dorului după Dumnezeu. Acest dor şi suspin al omului în trup vizează adâncul lui, acolo unde aşteaptă tăinuit Hristos. De aceea, Sfântul Pavel foloseşte expresia „dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra”, arătând că demersul nevoinţei nu priveşte anularea trupului, ci schimbarea obişnuinţelor lui trecătoare, cu deprinderi veşnice. Paradoxal, cu cât omul coboară mai mult în adâncul său duhovnicesc cu atât se preschimbă mai mult înafară. Iar dacă Sfântul Pavel foloseşte expresia: „să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra”, nu are alt înţeles decât acela că omul înnoit din iubire pentru Hristos va avea la suprafaţă fapte şi un chip prin care transpare această iubire şi care-l umplu de dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă (Gal. 5, 22). Într-un cuvânt, îl umplu de adâncă smerenie, întrucât toate cele lucrate de om sunt conştientizate ca fiind faptele lui Hristos lucrate prin el, nicidecum faptele omului lucrate în numele lui Hristos.
Această nouă stare, asemenea unei „haine noi”, corespunde unei schimbări de atitudine, cu rădăcini adânci în preschimbarea harică a omului, care se revarsă şi asupra trupului. Nicidecum nu se referă la o schimbare exterioară, morală, care priveşte doar anumite gesturi măsurate şi mimate, de politeţe, fără nici un ecou în suflet.
Prin urmare, recomandarea paulină: „ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Co. 5, 4), îşi are centrul în nevoinţa omului de a descoperi în sine ceea ce deja are dat, dar încă nu-i dezvăluit şi asumat, iar nu o nevoinţă seacă, care, prin însăşi practicarea ei, ar aduce înlăuntrul omului bunuri, pe care altfel nu le-ar fi avut.
În definitiv, mântuirea noastră e un mare dar, un cadou făcut nouă de iubirea adâncă a lui Dumnezeu (Efs. 2, 8) şi care este aşezat în interiorul nostru tainic-spiritual. Nevoinţa noastră nu are decât a primi şi a dezvălui acest dar pentru a ne bucura continuu de el, ca nişte copiii ai Domnului nostru Dumnezeu. Şi dacă darul descoperit din mila Domnului şi nevoinţa noastră ne poate bucura într-atât, cum să nu suspinăm în acest trup dorind să-L întâlnim cât mai grabnic pe Dăruitorul nostru, iar ca această întâlnire să fie pe măsură, noi ne lăsăm preschimbaţi de iubirea Lui, purtând „hainele de nuntă” (Mt. 22, 11-12) pe care tot El ni le dăruieşte pe măsura noastră. Pentru că, de fapt, scopul darului dăruit şi al nevoinţei de al primi nu-i altul decât întâlnirea personală dintre Dăruitor şi primitor, dintre Dumnezeu şi om.

                                                                                                                                             prof. dr. Gheorghe Butuc

Leave a reply

required