Piotr, copile…  Poate lacrimi de întristare au curs niţel pe obrajii voştri, copiii mei. O, Piotr, Piotr, află că îmi lipseşte câte o poezioară de la tine. Te simt puţin cam trist, spune şi Bunelului tău dacă ai ceva probleme duhovniceşti, pentru a mă ruga şi eu mai cu sârg pentru aceasta. Piotr, toamna şi iarna sunt două anotimpuri de adunare în sine şi de mare bucurie duhovnicească. Piotr, nu lăsa ca ceaţa şi ploile, frigul şi zloata să acopere Soarele cel gândit, pe Hristos, Cel Ce luminează din adâncul inimilor noastre.
Acolo, în adâncul inimioarei tale, l-ai primit pe Hristos, deodată cu Dumnezeu Sfânta Treime, la Sfântul Botez, şi tot acolo se mai deschide câte o fereastră către veşnicie, către cântările îngereşti şi nemaivăzuta slavă a Împărăţiei, la fieştecare sfântă spovedanie şi împărtăşanie. Acolo, în inimioara ta, se dă cea mai fantastică şi încleştată luptă cu puterile răului, cu blestemaţii diavoli ce nu suferă întoarcerea noastră către pocăinţă. Crezi tu că vrăjmaşului îi convin toate cele despre tine? O, nu, iubitul meu copil. El încearcă să te momească cu uitarea, trândăvirea şi nebăgarea de seamă, pentru ca prin acestea să te aducă iar în mrejele lui… De nu poate într-un fel, încearcă întru altul. Mai cu seamă ne luptă cu trândăvirea, cu tristeţea, cu învinuirea de sine, până la deznădejde… Te miră că pomenesc de aceasta din urmă. O, este o „tactică” a vrăjmaşului mai ceva ca manevrele nemţilor la Kursk. Văzând, pizmaşul, că omul vrea să se învinuiască pe sine în ceva, îl aruncă în deznădejde, spunându-i la ureche că nu mai e iertare pentru el, că nu mai e bun de nimic, şi altele asemenea.
O, nesfârşită milă şi îndurare a lui Dumnezeu! Că de n-ar fi acestea, nimeni nu s-ar mai mântui.
În general, nu te încrede nicidecum gândului tău, iubite copile, ci descoperă-l duhov­nicescului tău părinte sau fratelui tău de aproape, părintelui Filaret, nu mai multora. (…)
O, de-ai şti câtă slavă au monahii şi monahiile care s-au juruit Domnului… Pentru un monah, mireasa lui este Biserica lui Hristos. Un monah a făcut pasul acesta pentru că inima lui avea nevoie de o iubire vecinică, de un dialog cu însăşi această Iubire care este Hristos. Între noi şi Domnul este un dialog, o împreună-vorbire; tu, copile, îi spui dorurile tale, El îţi dăruieşte din iubirea lui nesfârşită. Un monah a simţit că orişice iubire omenească este finită şi imperfectă, iar sufletul lui nu dorea aceasta, căci din tinereţile lui, acel monah năzuia către o iubire fără ştirbire, fără umbre, fără minciuni.
Eu nu zic că iubire sinceră nu există şi în familie. Căsătoria este o taină. Dar celor doritori de ceva mai înalt, nepreţuit, iată, Domnul Dumnezeu, până la sfârşitul veacurilor, le pune în faţă acestora fecioria. Cât de frumos vorbesc Părinţii Bisericii noastre despre aceasta! Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Grigorie Teologul. Cu toţii au lăudat virtutea fecioriei ca fiind pricină ce dăruieşte omului o iubire fără compromis. Căci ce minciună poate fi în Hristos?
Piotr, inima mea dulce, sârguieşte-te spre cititul cărţilor sfinte care întraripează sufletul, întru agonisirea cugetării smerite. Eşti în focul luptei, eşti în război. Tu, iubite Piotr, ai câteva arme grozave cu care poţi pune pe fugă hoarde de vrăjmaşi, oricâte tancuri, oricâtă aviaţie şi logistică au aceştia. Cea mai grozavă armă a ta este „Doamne Iisuse”. Aceasta, folosită atent, curăţeşte sufletul. Apoi încă una, la fel de eficientă, este smerita cugetare; aş zice că smerenia este cea mai eficace componentă din „divizia” noastră de elită duhovnicească. Cugetarea smerită este atunci când ceri, spre exemplu, iertare, spunând din convingere, fără cârteală în suflet, că tu ai greşit… Ce să vorbesc eu de smerenie, că grea este şi eu nu o am…

Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie – Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, pp. 47-49

Leave a reply

required