Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Într-o Vineri Mare, la Policlinică, ziceam rugăciunea „Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat…” în faţa Celui Răstignit, o citeam şi o trăiam. În ziua următoare, la chirurgie, profesorul mi-a spus în faţa copiilor, adică a studenţilor:
– Părinte, ce frumoasă a fost rugăciunea! Tu trebuie să fii sfânt.
– Nu sunt sfânt, îi zic, dar întrucât vreau să devin sfânt, ceream mila lui Dumnezeu ca să mă facă sfânt, şi sufletul meu a fost mişcat. Eu sunt foarte păcătos şi aceasta a fost numai o lucrare a lui Hristos. Această rugăciune este o capodoperă, nu-i aşa? De-asta vă spun iar şi iar să o citiţi.
Rugăciunile liturgice, care sunt după rânduială, când sunt spuse cu noimă şi trezvie, devin ale voastre. Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, chiar şi atunci când este citită de cel mai păcătos om, îl sfinţeşte mult pe acesta. Aşa se lucrează cultivarea, fără să ne dăm seama. Adică omul scoate din folosinţă sinele cel vechi. Îl scoate din folosinţă fără război. Nu îl mânie, ci îl scoate din folosinţă, iar atunci creşte omul cel nou înlăuntrul său.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 279-280